III. Studii, analize, comentarii
1. Vectorul integrării europene a Republicii Moldova
Igor Boțan
1. Strategia sau Concepția integrării europene?
În conformitate cu prevederile Planului de activitate al Guvernului pentru trimestrul întîi al anului 2003 se preconiza ca Strategia de integrare europeană a Republicii Moldova (RM) să fie finalizată pînă la 14 martie a.c., urmînd a fi adoptată de Parlament și promulgată de Președinte la 9 mai a.c., de Ziua Europei. Acest lucru nu a reușit, de aceea, la 20 mai a.c., în cadrul ședinței biroului Comisiei naționale pentru integrare europeană, președintele acesteia, prim-ministrul Vasile Tarlev, a solicitat definitivarea proiectului Concepției de integrare în Uniunea Europeană (UE) a RM pînă la 12 iunie a.c.
În cadrul celei de a 6-a reuniuni a Comitetului Parlamentar de Cooperare RM-UE desfășurate la Chișinău în perioada 11-13 iunie a.c., copreședintele din partea Parlamentului RM, Victor Stepaniuc, a confirmat faptul că Comisia națională pentru integrarea europeană a finalizat deja Strategia de aderare a RM la UE, care urmează a fi discutată în Parlament.
Curiozitatea constă în faptul că premierul Vasile Tarlev vorbește doar despre o Concepție, în timp ce copreședintele Comitetului Parlamentar de Cooperare RM-UE vorbește despre o Strategie. Această discrepanță terminologică lăsă loc pentru bănuieli. Astfel, concepția reprezintă o îmbinare coerentă de idei menite să descrie un anumit obiectiv, în timp ce strategia presupune și un plan de acțiuni bine închegate pentru realizarea ideilor respective. Bănuielile apar și din cauză că în prima jumătate a anului curent Guvernul urmă să elaboreze și să aprobe Strategia de Creștere Economică și Reducerea Sărăciei, lucru pe care, de asemenea, nu a reușit să-l facă.
Există și alte exemple că autoritățile moldovenești se împotmolesc în diferite concepții și strategii fără a avea capacitatea de a le duce la bun sfîrșit. Astfel, acum mai bine de un an, la 1 mai 2002, a fost publicat proiectul noii Concepții a Politicii Externe a RM, elaborat de către Ministerul Afacerilor Externe. Proiectul respectiv a uimit opinia publică moldovenească prin caracterul lui proeuropean, subliniind în mod expres că drept obiectiv strategic prioritar al RM este aderarea la UE. Pentru uimirea față de o astfel de deschidere proeuropeană au existat motive. În primul rînd, programul politic și cel electoral ale partidului de guvernămînt prevedeau priorități ale politicii externe diametral opuse celor din Concepție (integrarea în Uniunea Rusia-Belarus). În al doilea rînd, doar cu o jumătate de an înainte de publicarea acesteia, în octombrie 2001, izbucnise un scandal public de proporții între consilierii prezidențiali și experții Ministerului de Externe pe marginea orientării politicii externe a țării.
Experții de la externe au învins în acel conflict. Acest lucru a devenit clar peste cîteva luni, cînd la 10 ianuarie 2002 a fost dată publicității Strategia Guvernului de dezvoltare social-economică pe termen mediu (pînă în 2005). Strategia respectivă prevedea drept principal obiectiv politico-economic al RM obținerea statutului de membru asociat al UE, pentru ca ulterior să poată aspira la statutul de membru cu drepturi depline în această structură. Nu încape îndoială că elaborarea Concepției politicii externe a fost o derivată a Strategiei de dezvoltare social-economică pe termen mediu. Mai mult, din textul Concepției se putea desprinde că aceasta trebuia să stea la baza elaborării altei Concepții, a celei privind integrarea RM în UE.
Așadar, vedem că în pofida discursului politic oscilant, în principiu, a existat o abordare sistemică a orientării politicii externe a RM. Însă noua Concepție a politicii externe nu a mai fost adoptată. Era greu de imaginat că actuala componență a Parlamentului ar fi putut adopta un astfel de document în care în calitate de principal partener strategic figurau Statele Unite, urmate de Rusia, Germania, Franța și așa mai departe, scopul major fiind integrarea în UE.
Se poate constata că deși Președintele Voronin a reușit să construiască așa-numita "verticală a puterii de stat", plasîndu-se în vîrful piramidei, totuși acum un an el nu a reușit să-și convingă tovarășii de partid din fracțiunea parlamentară comunistă să aprobe un document de maximă importanță, cum este noua Concepție a politicii externe, lucru care scoate în evidență existența unor probleme în interiorul partidului de guvernămînt.
În anul curent însă lucrurile au evoluat dramatic. La 11 martie, Comisia Europeană a dat publicității un document intitulat "Europa lărgită - noii vecini" care se referă, inclusiv, la viitoarele relații dintre Uniunea Europeană (UE), pe de o parte, și Belarus, Moldova, Rusia și Ucraina, pe de altă parte. Conform acestui document, "noii vecini ai UE", avîndu-se în vedere aceste state, vor beneficia de asistență sporită grație noului statut pe care îl vor obține în urma extinderii UE spre Est. Documentul mai prevede lărgirea accesului produselor din Moldova și Ucraina pe piețele UE, posibilitatea renunțării într-un viitor previzibil la obligativitatea vizelor pentru cetățenii acestor țări, după semnarea unor acorduri de liber schimb. De asemenea, nu este exclusă posibilitatea admiterii ulterioare a Moldovei, Rusiei și Ucrainei în UE, deși, în ultima perioadă de timp, mai mulți oficiali europeni, între care președintele Comisiei Europene, Romano Prodi, și comisarul pentru Extindere, Gunter Verheugen au dat de înțeles că "Europa, în sens politic, se va opri la granița cu Federația Rusă, Republica Moldova și Ucraina". Astfel, unul din primii care a pus în dezbatere frontierele UE, președintele Convenției privind viitorul Europei, Valery Giscard D'Estaing, a remarcat că cea mai mare parte a oficialilor europeni se pronunță pentru stoparea extinderii UE și pentru stabilirea unor relații de parteneriat cu "noii vecini".
În acest context se cere de amintit că inițiativa stabilirii unor noi relații cu Belarus, Moldova și Ucraina, viitorii vecini ai UE după încheierea actualului proces de extindere spre Est, i-a aparținut ministrului de Externe al Marii Britanii, Jack Straw. Miniștrii de externe ai statelor membre ale UE, reuniți în 2002 la Luxemburg, au decis să sprijine propunerea oficialului britanic, urmînd ca în timpul președinției daneze, iulie-decembrie 2002, Comisia Europeană să stabilească "statutul special de vecini", care să presupună liberalizarea comerțului cu UE și o cooperare în domeniile justiției, afacerilor interne, securității și apărării.
Vedem că lucrurile nu par a fi foarte limpezi, mesajele pesimiste pentru RM alternînd cu unele mai optimiste. Într-o astfel de situație autoritățile moldovenești au avut sarcina să acționeze pentru a le limpezi puțin. Astfel, în cadrul lucrărilor celei de a V-a reuniuni a Consiliului de Cooperare RM-UE, din luna martie a.c., premierul Vasile Tarlev a solicitat un tratament diferențiat al UE față de Moldova, în raport cu cel față de Belarus, Rusia și Ucraina, pledînd pentru aplicarea unui Plan de acțiuni individual și remarcînd inoportunitatea semnării doar a unui Acord de vecinătate dintre UE și RM. Același lucru l-a făcut și Președintele, Vladimir Voronin, o lună mai tîrziu, în aprilie a.c., în cadrul reuniunii de la Belgrad a șefilor de state și de guverne membre ale Procesului de Cooperare în Europa de Sud-Est (PCESE), precum și în cadrul Conferinței UE de la Atena.
Deja în cadrul celei de a 6-a reuniuni a Comitetului Parlamentar de Cooperare RM-UE desfășurate la Chișinău în perioada 11-13 iunie a.c., copreședintele Comitetului Parlamentar de Cooperare UE - RM, Jan Marinus Wiersma, a declarat că UE ar putea semna cu RM un acord de stabilizare și asociere similar cu cele pe care le va semna cu Croația sau Albania. Însă "pentru a adera la UE Chișinăul trebuie să demonstreze clar că dorește acest lucru". În acest sens, nu există o modalitate mai bună de a demonstra că opțiunea europeană este una strategică pentru RM decît adoptarea de către Parlament a Strategiei de integrare europeană și implementarea graduală a acesteia.
2. Conflictul transnistrean - principalul factor al reorientării politicii externe a RM
Există temei pentru a presupune că pînă nu de mult retorica oficialităților moldovenești nu era generată de o alegere conștientă în favoarea integrării europene, ci de factori de altă natură.
Fără îndoială, unul din factori ține de conjunctura politică regională. UE și NATO s-au extins spre hotarele de vest ale RM. Al doilea factor ține de faptul că Ucraina, vecinul de est al RM, promovează cu insistență politici de apropiere de NATO și UE. Evident, în această situație RM nu prea are de ales. Astfel, autoritățile comuniste din RM, deși au promis integrarea în Uniunea Rusia-Belarus, au fost nevoite să ia în considerație o eventuală idee de mare perspectivă cum este integrarea în UE pentru a nu o lasă să fie explorată în exclusivitate de către opoziție.
Există însă și un alt factor determinant care justifică reorientarea politicii externe a RM. Este vorba despre conflictul transnistrean care fiind mediat de Rusia, Ucraina și OSCE timp de 10 ani a rămas nesoluționat. Este evident că păstrarea cadrului existent de soluționare a conflictului nu generează optimism. Pe parcursul ultimilor 10 ani RM a fost atrasă de mai multe ori în diferite capcane: sincronizarea retragerii armamentului rusesc cu oferirea unui statut Transnistriei în 1994; oferirea ștampilelor vamale Transnistrei pentru activități economice externe în schimbul promisiunilor că va fi mai cooperantă în procesul de negocieri asupra statutului juridic al regiunii în componența RM (1996); acceptarea noțiunii de "egalitate a părților" în procesul negocierilor de formare a "statului comun" (Memorandumul din 1997). Toate aceste invenții au creat doar cercuri vicioase din care autoritățile moldovenești nu au știut cum să iasă. Tocmai de aceea, pentru depășirea impasului, OSCE a lansat acum un an ideea soluționării conflictului prin federalizarea RM. Dar și acest proiect pare să se fi împotmolit în discuții interminabile asupra noțiunilor de federație "asimetrică", "contractuală" etc.
După toate aparențele autoritățile moldovenești, au înțeles la un moment dat că soluționarea conflictului transnistrean este posibilă doar prin internaționalizarea lui, deși anterior se opuneau categoric acestui scenariu. Extinderea NATO și UE a făcut ca aceste structuri să fie extrem de interesate de lichidarea unui focar de instabilitate la viitoarele hotare cum este cel transnistrean. Pe de altă parte însă internaționalizarea conflictului în lipsa unei concepții clare a politicii externe creează mari dificultăți, suspiciuni și tensiuni atît în raporturile autorităților cu opoziția, cît și în cele cu mediatorii. Mai ales că modelul de soluționare a conflictului prin federalizare este impus din afara țării. Într-adevăr, dacă RM intenționează să-și lege soarta de CSI, atunci soluționarea conflictului ar trebui să fie o preocupare primordială a acestei structuri. Însă dacă RM are alte intenții, atunci ele trebuie articulate clar pentru a apela la alte structuri și a utiliza alte mijloace adecvate.
În acest sens, se poate afirma că în prezent Concepția neadoptată a politicii externe este deja depășită. Evenimentele din politica internațională se derulează atît de rapid încît autoritățile moldovenești nici nu reușesc să reacționeze în mod adecvat pentru a se conforma noii conjuncturi. De aceea este nevoie de un alt document care ar indica foarte clar care este totuși vectorul politicii externe al RM. Îmbinarea factorilor legați de noua conjunctură externă cu o opțiune clară a vectorului politicii externe ce emană din interiorul țării creează condiții cu totul deosebite pentru soluționarea conflictului transnistrean. Se poate presupune că Strategia sau Concepția de integrare a RM în UE ar putea suplini existența unei Concepții noi a politicii externe.
Din aceste considerente pare a fi evident că anume impasul în soluționarea conflictului transnistrean a determinat autoritățile RM să schimbe, cel puțin la nivel retoric, re-orientarea politicii externe a RM. Pentru a argumenta aceste presupuneri este suficient să observăm că principalul subiect al discuțiilor autorităților moldovenești cu oficialii europeni este legat de reglementarea conflictului transnsitrean. Astfel, la 9 aprilie 2003 în cadrul reuniunea de la Belgrad a șefilor de state și de guverne membre ale PCESE Președintele, Vladimir Voronin i-a solicitat lui Romano Prodi, președintele Comisiei Europene (CE), implicarea mai activă a UE în vederea creării posturilor vamale mixte moldo-ucrainene. De asemenea, în cadrul Conferinței Europene, din 16-17 aprilie 2003 de la Atena, la care zece state asociate la UE au semnat Tratatul de aderare la această structură, Președintele moldovean i-a solicitat același lucru domnului Javier Solana, secretar general al Consiliului UE și înalt reprezentant al UE pentru politică externă și de securitate comună. Javier Solana a asigurat atunci partea moldovenească de faptul că, în contextul lărgirii UE spre Est, organismul pe care îl reprezintă se va implica mai activ în procesul de reglementare a acestui conflict. Ceva mai înainte, în martie a.c., în cadrul lucrărilor celei de a V-a reuniuni a Consiliului de Cooperare RM-UE de la Bruxelles, premierul Vasile Tarlev și vicepreședintele Parlamentului RM, Mihail Camerzan, au făcut exact același lucru. De fapt, acțiunile și solicitările autorităților moldovenești se încadrează în albia pe care UE și-a trasat-o încă în februarie a.c. pentru a o urma în vederea eliminării pericolului de instabilitate generat de conflictul transnistrean.
Deși nu mai încape îndoială că reorientarea politicii externe a RM este generată de necesitatea găsirii unor soluții noi pentru conflictul transnistrean, totuși mecanismul de negocieri rămîne cel vechi, pentapartid, cu participarea Rusiei, Ucrainei, OSCE, RM și Transnistriei. Aceasta probabil pentru a nu antagoniza Rusia care are un cuvînt greu de spus atîta timp cît nu a fost terminat procesul de retragere a armamentului din zonă. Însă cu suportul UE au fost create condiții cu totul deosebite pentru soluționarea conflictului. Limitarea accesului liderilor transnistreni în spațiul UE și convingerea Ucrainei de a crea împreună cu RM posturi vamale mixte la hotarele de est ale RM reduce substanțial cîmpul de manevrare a liderilor de la Tiraspol în procesul de negocieri. Implicarea UE în procesul de soluționare a conflictului transnistrean modulează în mod substanțial și comportamentul Rusiei. Parteneriatul dintre Rusia și UE este extrem de important pentru ambele părți, de aceea capacitatea găsirii unor compromisuri acceptabile în diferite domenii este relativ înaltă.
În această situație strategia demnitarilor moldoveni în relațiile lor cu oficialitățile din UE este de a nu scăpa nici o ocazie de a scoate în evidență pericolele pe care le generează însăși existența regimului separatist de la Tiraspol. Pe de altă parte, Rusia, pe lîngă faptul că este unul dintre principalii mediatori, insistă și asupra rolului său deosebit în asigurarea garanțiilor militare în procesul de soluționare a conflictului. Nu încape îndoială că Rusia întreprinde măsuri pentru asigurarea supraviețuirii economice a regimului transnistrean. Astfel, procesul de soluționare a conflictului poate dura destul de mult timp, dînd peste cap așteptările prea optimiste ale autorităților moldovenești.
3. Republica Moldova între UE și CSI
Recomandarea pe care a făcut-o recent Jan Marinus Wiersma, copreședinte al Comitetului Parlamentar de Cooperare UE-RM, de a menține legăturile cu CSI în domeniul economic pînă la momentul unei eventuale aderări a RM la UE semnifică de fapt că RM i se sugerează de a adopta un comportament față de CSI similar cu cel pe care Ucraina îl practică de mult.
Astfel, deși Ucraina deține președinția în Consiliul șefilor statelor CSI și pregătește desfășurarea, la 19 septembrie a.c., la Ialta a următorului summit CSI în cadrul căruia urmează a fi discutate problemele legate de spațiul economic unic, ea continuă să promoveze cu fermitate politica integrării în UE și NATO.
Președintele Leonid Kucima a declarat drept prioritară integrarea Ucrainei în UE exact acum un an, în cadrul adresării către Rada Supremă intitulată "Opțiunea Europeană". Exponenți ai elitei politice ucrainene consideră că procesele integraționiste din spațiul CSI sînt subminate în mare măsură de comportamentul Rusiei, care este preocupată mai mult de aspectele politico-militare ale integrării decît de cele economice. Spre exemplu, Președintele Kucima a declarat că nu poate fi vorba despre stabilirea unui spațiu economic unic în cadrul CSI atîta timp cît Rusia nu are de gînd să-și schimbe politica tarifelor diferite pentru comercializarea agenților energetici în interiorul și în exteriorul țării. În astfel de condiții unitățile economice ucrainene care folosesc agenți energetici importați din Rusia de aproximativ trei ori mai scumpi decît întreprinderile rusești nu pot fi competitive pe o piața liberă cu acestea din urmă.
Experții ucraineni consideră că spațiul economic unic, dacă ar fi instituit în CSI, ar trebui să devină doar o variantă a spațiului de liber schimb bazat pe principiile Organizației Mondiale a Comerțului (OMC). În opinia lor nu are sens crearea unui spațiu economic unic în cadrul CSI și din cauza că țările membre ar trebui să facă mai întîi eforturi pentru ajustarea legislației economice la cea a Federației Ruse, apoi să facă eforturi pentru ajustarea aceleiași legislații la standardele OMC și ulterior să se mai facă încă un efort pentru ajustarea ei la standardele UE.
În primul rînd, un șir de state membre ale CSI deja sînt membre ale OMC, iar altele sînt foarte apropiate de terminarea negocierilor de aderare la această organizație, în timp ce Rusia mai are de parcurs o cale destul de lungă în procesul de negocieri cu instituția respectivă.
În al doilea rînd, deși Rusia și UE sînt parteneri strategici, ambele tind să rămînă entități distincte și sînt în căutarea limitei pînă la care se pot apropia pentru a-și satisface plenar interesele. Mediile intelectuale din Rusia se află într-o continuă dispută în ceea ce privește viitorul acestei țări. Evident, unor țări precum Ucraina și Moldova nu le poate insufla prea mult optimism veșnica dispută a intelectualilor ruși pe marginea constituirii în spațiul CSI a civilizației euroasiatice sau a celei asiopice.
În al treilea rînd, un șir de experți sînt de părerea că Rusia este interesată de procesele integraționiste din CSI doar în măsura în care își poate asigura dominația politică asupra fostelor republici sovietice, integrarea economică servind doar drept momeală pentru a le atrage pe acestea din urmă. Din acest punct de vedere, procesele integraționiste în UE și CSI se deosebesc în mod cardinal. UE în procesul de lărgire injectează imense resurse financiare în infrastructura și economia țărilor candidate pentru a crea condiții relativ echitabile privind asigurarea ulterioară a circulației libere a mărfurilor, capitalurilor, forței de muncă etc., în timp ce Rusia a recurs la susținerea mișcărilor separatiste în fostele republici sovietice pentru a le menține în "zona sa de influență".
De aceea, calea integrării în UE prin CSI este una riscantă, menită să plaseze țările ce o aprobă la "periferia periferiei UE". Se pare însă că viziunea experților ucraineni este împărtășită în ultima vreme și de autoritățile moldovenești. Ideea pe care mass-media oficială din RM i-o atribuie Președintelui Voronin de a depune eforturi pentru apropierea legislației țărilor CSI de cea a UE nu este altceva decît o exprimare esopică a dorinței de a urma comportamentul Ucrainei pentru a rămîne în CSI atîta timp cît acest lucru nu dăunează integrării în UE.
Temerile că o articulare deschisă a dezideratului de a rămîne temporar în CSI ar putea antagoniza Rusia nu sînt tocmai fondate. În primul rînd, RM și Ucraina au dreptul să-și determine singure interesele naționale. În al doilea rînd, Rusia și-a declarat drept prioritate ocrotirea drepturilor etnicilor ruși din fostele republici sovietice. Experiența țărilor baltice demonstrează că procesul de integrare în UE contribuie în mod cardinal la atingerea acestui scop. Pe de altă parte, recenta experiență a relațiilor dintre Turkmenia și Rusia a demonstrat că atunci cînd ultima dă prioritate intereselor politice și economice etnicii ruși devin ostatici ai acestor interese. Din acest punct de vedere, anume grija față de bunăstarea și confortul etnicilor ruși din RM și Ucraina ar trebui să motiveze Rusia să nu ridice piedici în dezvoltarea economică a acestora în perioada apropierii de UE și depărtării de CSI.
După toate aparențele, RM și Ucraina ar trebui să constituie un tandem în calea integrării în UE, deși este evident că la un moment această cale va suferi o bifurcație. Ucraina va deveni vecina UE deja în luna mai a anului viitor, iar RM doar în 2007. De aceea efortul autorităților moldovenești de a urma calea sud-est europeană de integrare pare a fi corectă. Însă ambele țări trebuie să dea semnale clare că doresc să se integreze în UE, depunînd eforturi comune în eliminarea piedicilor existente. Un punct nevralgic în acest sens îl constituie conflictul transnistrean. S-a observat deja că cooperarea celor două părți în domeniul vamal și cel ce ține de securizarea hotarelor de est ale RM este crucială, fiind solicitată de UE. În al doilea rînd, cele două comunități - moldovenească și ucraineană - constituie o majoritate determinantă în Transnistria, care cu eforturi comune ar putea fi convinse să susțină eliminarea piedicilor în calea reîntregirii RM și a eventualei integrări în UE.
Din acest punct de vedere nu este întîmplător faptul că șeful diplomației de la Tiraspol, Valeri Lițkai, a încercat să bată anume în această direcție pentru a descuraja cetățenii din Transnistria, afirmînd că despre integrarea RM în UE se va putea vorbi serios doar peste vreo 50 de ani. De asemenea, autoritățile transnistrene încearcă cu orice ocazie să speculeze pe marginea evenimentelor sîngeroase de la începutul deceniului trecut pentru a menține atitudinea negativă a cetățenilor din Transnistria față de viitorul RM reîntregite. În același șir al acțiunilor obstrucționiste ale liderilor de la Tiraspol se înscrie și refuzul lor de a se întîlni recent cu delegația parlamentarilor UE care a participat la cea de a 6-a reuniune a Comitetului Parlamentar de Cooperare RM-UE, deși în prealabil acceptase o astfel de întîlnire.
4. Relațiile putere-opoziție prin prisma integrării europene
Din cele expuse anterior se observă foarte clar că există temei pentru a lua în serios declarațiile autorităților moldovenești privind opțiunea proeuropeană a RM. Într-adevăr, deși în prima jumătate a anului trecut a fost imposibilă adoptarea unei Concepții noi a politicii externe, ulterior în cea de a doua jumătate a anului, după lansarea proiectului OSCE de soluționare a conflictului transnistrean prin federalizarea RM, multe lucruri s-au schimbat. Șeful statului a inițiat constituirea unui Departament și a Comisiei naționale pentru integrarea europeană. După summit-urile de extindere a NATO și UE la Praga și la Copenhaga, Președintele Voronin s-a adresat oficialilor europeni cu un mesaj în care a argumentat că opțiunea proeuropeană a RM este unica în măsură să contribuie la găsirea unui consens politic intern în RM. Toate mesajele ulterioare adresate în exterior de către autoritățile RM au fost relativ coerente și axate în mod special pe necesitatea soluționării conflictului transnistrean, care constituie un motiv de îngrijorare pentru securitate la viitoare hotare ale NATO și UE, precum și o piedică în apropierea RM de UE.
În același timp, politicile guvernanților în interiorul țării au generat mari îndoieli în privința sincerității și capacității lor de a urma calea integrării în UE. În primul rînd, a devenit evident că pentru actualul partid de guvernămînt este mult mai importantă problema consolidării propriei puteri la toate nivelurile în interiorul țării decît dezvoltarea proceselor democratice menite să apropie RM de UE. Această concluzie se bazează pe comportamentul autorităților care au blocat anul trecut inițiativele opoziției de a iniția referendumuri în vederea îmbunătățirii sistemului electoral, precum și în vederea testării atitudinii cetățenelor față de o eventuală politică îndreptată spre integrarea RM în UE. De asemenea, comportamentul abuziv al autorităților în cazul alegerilor guvernatorului Gagauz Yeri din toamna anului trecut s-a reconfirmat recent în cazul alegerilor locale generale din 25 mai-8 iunie a.c., lucru care și-a găsit reflectarea în rapoartele preliminare ale OSCE și Consiliului Europei.
În acest sens, nu este întîmplător îndemnul copreședintelui Comitetului Parlamentar de Cooperare RM-UE, Jan Marinus Wiersma, adresat autorităților moldovenești de a aduce dovezi că doresc cu adevărat să se integreze în UE.
Adoptarea de către Parlamentul RM a Strategiei sau a Concepției privind integrarea RM în UE ar fi cea mai adecvată dovadă în acest sens, contribuind enorm și la stabilirea unui climat benefic de cooperare între putere și opoziție. Acesta ar fi primul document oficial care ar confirma că există un vector clar al politicii externe a RM menit să moduleze în mod cardinal și toate politicile interne ale statului. Faptul că acest document ar fi adoptat de către majoritatea comunistă din Parlament ar însemna că în RM practic nu mai există forțe politice semnificative, cu excepția celor din Transnistria, care s-ar putea opune vectorului integrării RM în UE. Astfel, RM ar urma experiența altor țări din Europa Centrală și de Est care după adoptarea unui curs clar spre integrarea în UE au anihilat în mare măsură animozitățile interne dintre diferite forțe politice.
Sigur, în cazul RM există un șir de factori de risc care sînt legați de eventualul comportament al partidului de guvernămînt, dar care n-ar trebui să fie supraestimați. Într-adevăr, problema majoră este dacă poate un partid comunist nereformat el însuși să promoveze reforme în societate de natură să integreze RM în UE. Adică, pe lîngă bunele intenții există problema consecutivității acțiunilor. Ar fi logic ca Partidul Comuniștilor să-și revadă pentru început programul politic, așa după cum au promis liderii acestuia acum un an, renunțînd la marxism-leninism în favoarea principiilor și valorilor pe care este edificată UE, și doar după aceasta să declare integrarea în UE drept scop strategic prioritar al RM. Însă dacă lucrurile se vor desfășură în ordine inversă, nu pare să existe probleme insurmontabile.
În primul rînd, s-a observat că deși elitele Partidului Comuniștilor au utilizat retorica proeuropeană în cadrul recentei campanii electorale acest lucru nu s-a răsfrînt cumva asupra rezultatelor alegerilor. Deci discrepanța dintre prevederile documentelor oficiale și acțiunile dictate de conjunctura politică nu influențează semnificativ rating-ul partidului, fapt ce se datorează, fără îndoială, autorității liderului partidului. Și acestea în situația în care reprezentanții aripei dure a PC se lamentează pe paginile organului de presă al Partidului că din păcate "Președintele Voronin nu este nici Fidel Castro și nici măcar Aleksandr Lukașenko", iar reprezentanții aripei moderate se lamentează pe aceleași pagini ale presei comuniste că este nevoie de eforturi enorme pentru a demonstra comunității internaționale că comuniștii moldoveni nu au "coarne și coadă".
În al doilea rînd, o eventuală manifestare de nemulțumire în rîndurile partidului de guvernămînt în legătură cu discrepanța dintre valorile programatice declarate și acțiunile îndreptate spre integrarea în UE ar fi relativ ușor de combătut. Într-adevăr, în cadrul Conferinței UE din 17 aprilie a.c. de la Atena, Președintele Voronin a menționat că "RM împărtășește aceleași valori" pe care le împărtășesc țările membre și candidate ale UE. Sigur, este o exagerare, dar dacă privim lucrurile sub un alt unghi de vedere observăm că în programul PC există două lucruri fundamentale cum ar fi - socialismul și internaționalismul, care se regăsesc în spațiul european. Este evident pentru oricine că în UE, mai ales în țările scandinave, există mai mult socialism decît în CSI unde se dezvoltă și înflorește capitalismul oligarhic sălbatic. Mai mult, fenomenul legat de implicarea tot mai intensă a foștilor colaboratori ai serviciilor secrete în procesul de redistribuire a proprietăților și a sferelor de influență economică demonstrează că stabilitatea politică și economică în spațiul CSI nu va putea fi garantată încă mult timp.
Cît despre internaționalism, se știe că situația din UE și cea din CSI nu pot fi comparate. Mai mult, cercetările efectuate de instituții prestigioase din Rusia și publicate recent în presa rusă atestă existența unor motive serioase pentru îngrijorare în legătură cu creșterea sentimentelor naționaliste în această țară. Faptul că anul trecut mai multe misiuni diplomatice acreditate la Moscova s-au văzut nevoite să atragă atenția autorităților asupra valului în creștere de xenofobie este un indicator extrem de elocvent în acest sens.
În cadrul aceleiași Conferințe UE de la Atena Președintele Voronin a menționat că "orientarea europeană constituie pentru RM nu numai un proces de revenire la cultura și civilizația europeană, dar și un proces de racordare la standardele și normele politico-economice europene". Ne putem doar întreba cît de conștientă este această "revenire". Este evident că poți reveni doar acolo de unde ai plecat cîndva. "Revenirea" mai înseamnă și părăsirea locului unde te-ai aflat temporar. Acesta ar putea însemna că aflarea RM în CSI este temporară.
În această situație pentru opoziția moldovenească se deschid perspective noi pentru stabilirea unui dialog cu puterea, mai ales în vederea găsirii unei soluții acceptabile pentru conflictul transnistrean și funcționarea instituțiilor democratice în conformitate cu standardele europene. Este evident că soluția conflictului transnistrean poate fi acceptabilă doar în cazul în care aceasta nu periclitează în nici un fel procesul de integrare a RM în UE.
2. Raioanele și economia
Anatoli Gudîm
Așadar, alegerile locale au trecut. Începe munca zilnică - organizarea practică a 32 de raioane noi-vechi și începerea administrării lor. Urmează retrocedarea clădirilor (majoritatea cărora sînt date în arendă sau sînt privatizate), angajarea personalului, ajustarea comunicațiilor, evidențierilor statistice ș.a.m.d. O problemă aparte este ocuparea forței de muncă, pentru aceasta sînt necesare măsuri în vederea susținerii antreprenoriatului și bineînțeles a persoanelor cu inițiativă. Cuvintele frumoase dinainte de alegeri își vor pierde sensul puțin cîte puțin și pe primul plan va apărea principala problema - ce are de cîștigat populația și economia o dată cu întoarcerea de la județe la raioane, care după cum se știe este una primară.
Administrarea teritoriului nu este o sarcină dintre cele mai ușoare. În țările Europei, care încă mai este numită "Europa regiunilor", este acumulată o experiență considerabilă referitor la această problemă - în legislație, divizarea bugetelor, utilizarea fondurilor pentru înviorarea ocupației, reconstruirea infrastructurii, asanarea mediului înconjurător.
Noi, cei din Republica Moldova, urmăm să parcurgem aceste realități. Situația se complică prin faptul că inițial în republica noastră (RSSM) pe parcursul a jumătate de secol a predominat principiul ramural de planificare, alocarea resurselor și administrarea în condițiile unei modificări repetate (de peste 10 ori!) a organizării administrativ-teritoriale, dar și după anul 1991, cînd atotputernicia Gosplanului și ministerelor ramurale a luat sfîrșit, teritoriile nicidecum nu și-au dobîndit nici drepturi, nici o bază economică reală sub forma unei proprietăți municipale sau venituri suficiente ale bugetelor locale.
Orientîndu-se spre standardele europene ale autonomiei teritoriilor, în anii 1997-1998, Parlamentul RM a aderat la Carta europeană a autonomiei locale și introducînd județele, a consolidat organizarea administrativ-teritorială a țării. Se spera pe avantajele utilizării potențialului unor regiuni mult mai mari. În continuare însă au urmat schimbări mai degrabă de formă decît de esență. Mai mult decît atît, din cauza extinderii pe verticală a aparatului de stat la nivel național a avut loc și extinderea lui la nivel local.
În ciuda tranziției la economia de piață, puterea locală nu și-a manifestat impulsuri speciale pentru a dezvolta antreprenoriatul (în afară de propriul interes). Indicatorii acestei drame: 68% din întreprinderi și 57% din circulația resurselor financiare ale businessului mic și mijlociu sînt înregistrate în municipiul Chișinău - mai aproape de Parlament și Guvern, departamentul fiscal și vamal, camera de licențiere ș.a.
Ce e de așteptat acum o dată cu revenirea la raioane? De ce Guvernul, amintindu-și de promisiunea de a reduce cheltuielile, la 10 iunie anul curent a aprobat structurile și aparatul administrației raioanelor, municipiilor și comunelor? Pe lîngă aceasta, după spusele prim-ministrului, "avînd drept scop ridicarea eficienței lor, noi vom recurge și la concedieri, făcînd aceasta în conformitate cu legislația". Să sperăm că vor urma schimbări mult mai semnificative în domeniul drepturilor și funcțiilor administrațiilor locale, mai întîi de toate în direcția dezvoltării social-economice a teritoriilor.
În caz contrar, nu vom evita un nou val de "consolidări-divizări", după cum s-a mai întîmplat în trecut. Într-adevăr, istoria ne demonstrează că nimeni nu învață lecția istoriei:
- mai 1948: a doua sesiune a Sovietului Suprem al RSSM a lichidat județele și a format pe teritoriul republicii 60 de raioane;
- anii '50: numărul de raioane s-a micșorat, inițial pînă la 46 (1950), apoi - pînă la 35 (1959). În același timp, s-a considerat a fi rațional de a uni raioanele în 4 okruguri (Bălți, Chișinău, Tiraspol și Cahul), care au existat însă foarte puțin. Apropo, actuala clădire a Prezidiumului AȘ RM a fost construită pentru administrația okrugului;
- anul 1963: în locul okrugurilor, în perioada reorganizărilor permanente ale lui Nikita Hrusciov, a avut loc consolidarea bruscă a raioanelor și micșorării numărului lor pînă la 18 unități;
- însă, deja în anul următor a pornit un nou val de divizări: 1964 - 26 raioane, 1996 - 31, 1972 - 33 și 40 de raioane în anii '80;
- 1990: Sovietul Suprem al RSS Moldova, reieșind din Declarația despre suveranitate, a aprobat Hotărîrea cu privire la perfecționarea organizării administrativ-teritoriale a țării și a ordonat Comisiei pentru problemele autoadministrării locale "de a înainta propuneri", reieșind din necesitatea de a avea unități teritoriale ("județele" tradiționale pentru Basarabia) cu un potențial demografic de mare capacitate și cu o bază economico-financiară viabilă, Institutul de planificare a prezentat Guvernului argumente pentru patru variante - 7, 9, 12 sau 18 județe, unul dintre care a fost luat drept bază abia după șapte ani;
- 1998: a fost restabilită divizarea pe județe a teritoriului Moldovei (10 județe), plus UTA Găgăuzia; în Transnistria s-au păstrat 5 raioane;
- 2003: revenirea la raioane (32), plus UTA Găgăuzia (3 raioane interne); și pe malul stîng - 5 raioane.
Ca o consfințire ideologică a "consolidărilor-divizărilor" raioanelor în timpul sovietic a fost postulatul cu privire la "unitatea politică și economică a administrației în raion, care este un punct nodal, unde sînt realizate directivele partidului și puterii Sovietice" (PCUS în rezoluțiile și hotărîrile congreselor și conferințelor, v. 4, p. 234). Cînd avea loc consolidarea raioanelor, drept rezultat trebuia să fie "micșorarea cheltuielilor pentru aparatul de stat", în condițiile divizării - "de a apropia puterea de populație". În anii 2001-2002, argumentînd renunțarea la județe și revenirea la raioanele mult mai fracționate, puterea a expus pentru prima dată ambele argumente în același timp!
Ar fi bine să se întîmple tocmai așa. Dar aceasta va fi realizabil numai în condițiile evitării centralizării și administrării severe și dezvoltării municipiilor și raioanelor în calitate de comunități economice autonome, receptive la inițiativele antreprenoriale și la inovațiile sociale.
Potențialul slab al fiecăruia dintre cele 40 raioane noi-vechi (incluzînd Transnistria și Găgăuzia) poate fi compensat, după exemplul Poloniei, Cehiei, României sau Bulgariei, prin conturarea pe teritoriul țării a 4-5 regiuni de dezvoltare (Nord, Centru, Sud-Est, Sus și municipiul Chișinău). Pentru fiecare astfel de regiune s-ar putea elabora strategii de dezvoltare care să țină cont de specificul structural al economiei, avantajele fluxurilor de transport, potențialul natural, demografic și productiv al acestora și care ar presupune realizarea unor proiecte de anvergură care să vizeze atragerea creditelor, investițiilor și asistenței tehnice, fie acestea din partea țărilor CSI sau din partea Uniunii Europene.
Îmbinarea stabilă pentru următorii 10-15 ani a raionării economice și administrative a țării va permite evitarea unor noi hotărîri voluntariste cu privire la cantitatea, conținutul și granițele raioanelor, iar funcțiile de administrare a dezvoltării teritoriale vor primi un sprijin în baza economică reală și mediul social concret.