versiune pentru tipar

a) Anul 2005 - an al alegerilor

Anul politic 2005 a fost, fără îndoială, un an al alegerilor, atît din punct de vedere a numărului de scrutine organizate, cît şi din punct de vedere a impactului acestora asupra situaţiei social-politice.

Alegerile parlamentare, fixate pentru 6 martie 2005, au generat aşteptări legate de schimbări cardinale în viaţa politică. Cu toate acestea, despre o eventuală "revoluţie oranj" s-a vorbit cu mult scepticism, cunoscîndu-se parametrii revoluţiilor din Georgia şi Ucraina, realizate de mişcări care: a) au ocupat a doua poziţie în competiţia electorală, la o distanţă foarte mică de formaţiunea sau candidatul puterii; b) nu au recunoscut rezultatele alegerilor pe motiv de fraudare flagrantă din partea aceleiaşi puteri; c) i-au avut drept lideri pe foşti insideri (Mihail Saakaşvili fusese ministru al justiţiei în timpul preşedinţiei lui Eduard Şevardnadze, iar Victor Yuşcenco fusese prim-ministru în timpul preşedinţiei lui Leonid Kucima). Liderii revoluţiilor cromatice au fost cei motivaţi să rişte pentru a "cîştiga totul", în caz contrar, riscînd să piardă totul. Rolul determinant al foştilor insideri în revoluţiile cromatice a fost confirmat şi în cadrul alegerilor din alte state CSI, alegeri care s-au desfăşurat după scrutinul parlamentar din Moldova. Astfel, unul din liderii "revoluţiei lalelelor" din Kîrgîzstan devenise Kurmanbec Bakiev, fost prim-ministru în timpul preşedinţiei lui Ascar Akaev. Perspectiva revoluţionară l-a determinat pe preşedintele azer, Ilham Aliev, să ia măsuri preventive (în cazul dat nu contează dacă aceste măsuri au fost sau nu fondate) împotriva unei eventuale "revoluţii cromatice", arestîndu-i în ajunul alegerilor parlamentare din octombrie 2005 pe unii membri ai guvernului, adică, pe unii insideri. Pentru viitor atenţia trebuie concentrată asupra cazului Kasianov în Rusia.

Din acest punct de vedere, dacă există tehnologii de realizare a revoluţiilor cromatice, atunci ar trebui să presupunem că în Republica Moldova o astfel de revoluţie putea fi organizată doar de Blocul Moldova Democrată (BMD), care: a) a ocupat la alegeri cea de a doua poziţie după Partidul Comuniştilor (PC); b) l-a avut drept lider pe un fost insider, Serafim Urechean, acesta fiind membru al Guvernului Tarlev în calitatea sa de primar al capitalei, eliminat ulterior prin modificarea Legii cu privire la statutul municipiului Chişinău în 2002; c) a refuzat să recunoască legitimitatea rezultatele alegerilor parlamentare din 6 martie 2005.

Aşteptările că în astfel de condiţii eventuala "revoluţie oranj" putea fi începută de Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD), care înainte de alegeri îşi însuşise o simbolică şi o retorică revoluţionară, pentru ca BMD să i se alăture ulterior, a fost una lipsită de temei. Pentru PPCD, în conjunctura care se crease în preajma alegerilor, BMD devenise un oponent cu intenţii mult mai vagi decît cele declarate de PC.

În consecinţă, Partidul Comuniştilor (PC) a reuşit să canalizeze "elanul revoluţionar" într-o albie evoluţionistă, propunînd opoziţiei să adere la "Declaraţia cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene". Votarea în unanimitate, în cadrul primei şedinţe a noii legislaturi, a Declaraţiei de "consens naţional", inclusiv de cei care nu au recunoscut rezultatele alegerilor, a descalificat orice pretenţii ulterioare ale BMD de debarcare a PC prin blocarea procedurii de alegere a şefului statului de către Parlament şi organizarea alegerilor parlamentare anticipate. Dimpotrivă, evenimentele ulterioare, legate de alegerea şefului statului şi distribuirea funcţiilor de conducere în organul legislativ s-au derulat în albia "consensului", dar fără participarea fracţiunii Alianţei "Moldova Noastră" (AMN), condusă de Serafim Urechean, după destrămarea BMD.

Confuzia legată de aşteptarea "schimbării" la nivel naţional a fost, practic, reprodusă prin confuzia legată de "schimbarea" la nivelul municipiului Chişinău. După ce liderul AMN, Serafim Urechean, a decis să părăsească funcţia de primar al capitalei şi "ultimul bastion al democraţiei din Republica Moldova" în favoarea funcţiei de deputat şi lider al fracţiunii parlamentare a AMN, au avut loc o serie de tentative nereuşite de alegere a noului primar, fapt care justifică caracterizarea anului 2005 drept "an al alegerilor". Însă, precum din haos se naşte ordinea, tot aşa dintr-o confuzie electorală a apărut un fenomen politic inedit pentru RM.

b) Impactul alegerilor din capitală

În mod obiectiv, consecinţele pozitive sau negative ale "evoluţiei oranj" desfăşurate în cadrul "consensului naţional" se vor face vizibile după o perioadă mai îndelungată de timp. Rezultatele imediate nu sînt relevante din simplul motiv că poţi schimba şi îmbunătăţi rapid un set de legi, aducîndu-le în conformitate cu cele mai înalte standarde, dar nu poţi combate imediat forţa de inerţie a comportamentului instituţiilor supuse reformărilor, legat de comportamentul personalului acestora.

Totuşi, consecinţele imediate ale "consensului naţional" s-au profilat în rezultatele celor patru scrutine de alegere a primarului capitalei. Două lucruri legate de aceste scrutine au atras atenţia publicului: invalidarea lor din cauza ratei de sub 1/3 de participare a alegătorilor; distribuirea voturilor pentru concurenţii electorali. Astfel, în lipsa unor sondaje de opinie, însuşi fenomenul absenteismului a fost unul care a suscitat interpretări şi speculaţii, inclusiv cu caracter propagandistic. Printre cauzele absenteismului au fost invocate: a) perioada nepotrivită de organizare a alegerilor; b) mandatul de doar un an şi jumătate al primarului ce urma să fie ales, lucru care ar fi generat dezinteresul formaţiunilor şi candidaţilor puternici; c) imixtiunea autorităţilor centrale în treburile administraţiei locale din capitală; d) pierderea încrederii electoratului în clasa politică; e) frecvenţa prea înaltă (în municipiul Chişinău - cinci scrutine în doar nouă luni) de organizare a alegerilor; f) "votul din 4 aprilie 2005" a unei părţi a opoziţiei (PPCD, Partidul Democrat (PD) şi Partidul Social Liberal (PSL)) în favoarea realegerii liderului PC în funcţia de şef al statului, etc.

Este important să se ţină cont de faptul că fenomenul absenteismului este unul prezent şi în democraţiile consacrate, unde studii speciale demonstrează o corelaţie strînsă între rata participării la votare şi: a) atitudinea cetăţenilor faţă de instituţia pentru care se desfăşoară alegeri; b) oferta electorală a concurenţilor într-un anumit context (care prin sine însuşi poate genera interes sau dezinteres); c) modul în care sînt percepuţi concurenţii (calitatea lor). Astfel, într-un şir de state ale UE, practic în acelaşi context politic general, participarea la alegerile legislative, regionale (locale) şi pentru Parlamentul European are aproximativ următoarea proporţie: 80-70%; 55-45%; 45-35%. În statele din spaţiul CSI participarea la alegerile locale este, de obicei, foarte joasă. Spre exemplu, în Rusia media variază în limitele a 20-30%.

Revenind la absenteismul din RM, toate cauzele invocate mai sus, luate împreună, dau o imagine mai mult sau mai puţin corectă a fenomenului. De aceea, evidenţierea uneia din ele distorsionează dramatic starea de fapt, lucru care s-a resimţit mai ales în presa de opoziţie care a simpatizat cu AMN. Astfel, invocarea "votului din 4 aprilie", drept cauză principală a absenteismului, nu ia în consideraţie un şir de factori impliciţi, legaţi de distribuirea voturilor în favoarea candidaţilor. "Votul din 4 aprilie" ar fi trebuit să-i dezguste doar pe votanţii celor trei formaţiuni de opoziţie care au susţinut realegerea liderului PC, alegătorii ultimului nu aveau motive să fie derutaţi pentru faptul că formaţiunea şi liderul pe care-i susţin au acaparat întreaga putere în stat cu suportul unei părţi a opoziţiei, evitînd o criză politică. De ce atunci, numărul de voturi pentru candidaţii PC în cadrul alegerilor pentru funcţia de primar a scăzut, practic, direct proporţional cu numărul de participanţi la alegeri ? În acelaşi timp, procentajul candidaţilor PC a rămas în limitele "normei" aşteptărilor pentru această formaţiune, legate de rezultatele alegerilor primarului din 2003.

De fapt, "votul din 4 aprilie" a avut impact nu atît asupra absenteismului, cît unul determinant asupra distribuirii voturilor pentru candidaţii opoziţiei. Cea mai mare surpriză pentru promotorii ideii impactului nefast al "votului din 4 aprilie" ar trebui să fie faptul că candidatul PPCD, formaţiune care suportă cele mai înverşunate critici pentru votul respectiv, participînd la unul din cele patru scrutine, a pierdut aproximativ 1/2 din procentajul PPCD din Chişinău (comparat şi cu alegerile din 6 martie 2005), în timp ce candidatul AMN a pierdut aproximativ 2/3 din procentajul respectiv. Rezultatele candidaţilor PD şi PSL nu au fost relevante, rămînînd în limitele "normei" aşteptărilor.

Concluzia aparentă este că "evoluţia oranj" şi disputa permanentă dintre simpatizanţii AMN şi PPCD, legată de învinuiri şi justificări referitoare la "votul din 4 aprilie", defavorizează ambele formaţiuni, deşi în proporţie diferită. Nemulţumirile alegătorilor legate de evenimentele menţionate se îndreaptă într-o albie nouă. Forma de protest se exprimă prin "scurgerea" voturilor pe care le atrăgeau odinioară formaţiunile respective spre vice-preşedintele Partidului Liberal (PL), Dorin Chirtoacă, care, participînd la trei scrutine din cele patru invalidate, a acumulat respectiv 7; 25 şi 35% din voturile valabil exprimate.

Fenomenul Dorin Chirtoacă (în continuare - fenomenul "DC"), este unul inedit pentru RM. Fiind foarte tînăr, de doar 28 de ani, el, practic, nu are vreo relaţie strînsă cu actuala clasă politică moldovenească. Chiar dacă face parte din PL şi s-a folosit de titulatura partidului, asta i-a servit, deocamdată, doar pentru a evita colectarea a 10 mii de semnături necesare înregistrării unui candidat independent. Din acest punct de vedere, fenomenul "DC", detaşat de PL (ca noul buletin de vot de cuponul său), poate fi asemuit cu o nouă încrengătură, produs colateral al "evoluţiei oranj" (încrengătura este o subdiviziune a "regnului politic", superioară clasei). Vorba e că "clasa politică" moldovenească are drept suport sistemul de partide politice bazat pe trei piloni: a) Partidul Comuniştilor, considerat şi chiar fiind succesor al Partidului Comunist al RSSM, care, cu foarte scurte pauze, a dominat viaţa politică din Moldova în ultimii 50 de ani; b) PPCD, care se consideră şi în prezent chiar este singurul succesor al Frontului Popular, formaţiune care a apărut acum 17 ani şi s-a dezvoltat contestînd dominaţia PC; c) formaţiuni - emanaţii ale puterii în perioada lipsei PC de la guvernare. Toate celelalte formaţiuni politice, cît de cît semnificative pe spectrul politic moldovenesc, sînt emanaţii şi combinaţii fragmentare ale celor trei categorii de partide. Doar primele două formaţiuni au rădăcini adînci în solul politic moldovenesc, ca teza şi antiteza ("consensul naţional" fiind sinteza). De aceea, PC şi PPCD reuşesc să se menţină în topul vieţii politice autohtone. Respectiv, reculul simpatiilor faţă de PPCD este, în principiu, unul mai uşor recuperabil decît în cazul AMN. Mai mult, PPCD, prin "votul din 4 aprilie" şi-a asumat un risc, care pînă la urmă ar putea fi justificat, în timp ce AMN, fără "rădăcini în solul politic", cu excepţia terenurilor din municipiul Chişinău, a produs un şir de confuzii, două dintre care - nerecunoaşterea rezultatelor alegerilor din 6 martie fără urmarea ulterioară a logicii revoluţionare cromatice şi părăsirea fără luptă a "ultimului bastion al democraţiei", - îi lasă mai puţine şanse pentru recuperare. De aici, probabil şi reculul neaşteptat, mai pronunţat în cazul AMN, decît în cazul PPCD.

Pe acest fundal, fenomenul "DC" are toate şansele să se perpetueze ca o alternativă, în primul rînd, a ceea ce nu are "rădăcini adînci" sau care încă nu s-a putut afirma plenar. Procentajul acumulat de Dorin Chirtoacă în condiţii foarte specifice şi îndepărtate de cele ale unor campanii cu mize foarte mari, reflectă doar o nouă tendinţă, ce-i drept, una foarte pronunţată, pe spectrul politic de centru-dreapta. Marele avantaj al fenomenului DC este că acestuia, cel puţin, deocamdată, nu i se poate reproşa ceva, putîndu-se investi în el speranţe şi nu numai. Fără structuri teritoriale ramificate, fără resurse financiare, logistice şi de altă natură, această tendinţă promiţătoare va fi dificil de menţinut şi de dezvoltat, putînd nimeri în Cartea Roşie a "regnului politic" moldovenesc.

Trebuie menţionat şi faptul că la stînga de PC se profilează mai puţin pronunţat, dar foarte insistent, "scurgerea" voturilor de protest către blocul "Patria-Rodina-Ravnopravie", care promovează un mesaj pro-CSI şi care, deocamdată, poate spera că la viitoarele alegeri parlamentare ar putea depăşi pragul electoral.

c) Aşteptări pentru anul 2006

Dacă anul 2005 a fost "anul alegerilor", atunci anul 2006 va fi, fără îndoială, anul manifestării consecinţelor "monetizării" relaţiilor Federaţiei Ruse cu statele CSI, inclusiv cu Republica Moldova. Evident, din punct de vedere politic, consecinţele le va suporta, în primul rînd, partidul de guvernămînt. În aceste condiţii, rămînerea PC la guvernare este un fel de "moment al adevărului şi dreptăţii". În 2001, PC a venit la guvernare într-o conjunctură favorabilă: predecesorii săi au realizat reforme nepopulare dar necesare; au eliminat consecinţele negative ale colapsului financiar din Rusia din august 1998, punîndu-şi rating-ul la pămînt. În plus, se stabilizase fluxul constant în creştere al remitenţelor cetăţenilor moldoveni aflaţi la munci peste hotare. Acum, avînd mandatul cetăţenilor şi într-o perioadă a schimbării radicale a conjuncturii politico-economice, PC este cea mai indicată formaţiune să-şi aplice experienţa acumulată în cei patru ani de guvernare, nu doar pentru a face faţă adversităţilor conjuncturiste ale sorţii, ci şi pentru a deschide noi oportunităţi dezvoltării ascendente a RM în conformitate cu multiplele strategii şi planuri pe care le-a elaborat şi adoptat.

Noua conjunctură nu poate fi un prilej de bucurii pentru oponenţii PC, dat fiind faptul că din punct de vedere social, consecinţele le va suporta întreaga societate. Odată "monetizate", relaţiile cu Rusia nu le va putea "demonetiza" vreo altă forţă politică care ar pretinde că ar avea capacitatea de restabilire a bunelor relaţii cu fosta metropolă. Tocmai din aceste considerente se poate afirma că "consensul naţional" este unul binevenit. Mai cu seamă că "obiectivele consensuale" pot contribui la o reechilibrare a influenţelor pe spectrul politic.