versiune pentru tipar

1. Nici schimbare, nici stabilitate

După alegerile din 5 aprilie 2009, în cadrul cărora a concurat oferta Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) – stabilitatea, cu oferta partidelor liberale – schimbarea, a urmat revolta din 7 aprilie. Revolta a reprezentat etapa intermediară de convertire a unor decepţii profunde în furie, ca urmare a anunţării rezultatelor preliminare ale alegerilor. A urmat vandalizarea clădirilor Preşedinţiei şi Parlamentului, pe care forţele de ordine nu au fost în stare să le apere şi care, ulterior, s-au dedat la acte de răzbunare violentă împotriva a sute de persoane despre care nici nu se ştia dacă poartă vreo vină pentru cele întîmplate. În consecinţă, în Republica Moldova s-a instaurat o realitate nouă în care nu există nici stabilitate şi nici schimbare. Noua realitate are la bază cîţiva factori generatori de tensiuni politice:

• nerecunoaşterea de către opoziţia parlamentară a rezultatelor alegerilor din 5 aprilie 2009, pe care le consideră fraudate. Din această cauză, legitimitatea noii puteri va fi contestată în permanenţă, lucru care riscă nu doar să menţină tensiunile politice, dar şi să genereze noi conflicte;
• divizarea şi radicalizarea dramatică a societăţii moldoveneşti ca urmare a modului în care s-a desfăşurat campania electorală, dar în special ca urmare a comportamentului forţelor de ordine în faza postelectorală. Divizarea socială şi radicalizarea atitudinilor constituie principalele obstacole în procesul de identificare a unor compromisuri, inclusiv a celor recomandate de instituţiile europene;
• suprapunerea crizei politice, generată de modul în care s-au desfăşurat alegerile şi evenimentele ulterioare, pe cea economico-financiară. Această suprapunere adînceşte prăpastia între putere şi opoziţie, întrucît ambele îşi declină responsabilitatea pentru degradarea dramatică a climatului social-economic şi politic din ţară, transferînd-o în mod reciproc pe contul adversarului;
• readucerea reglementării transnistrene la etapa de dinainte de summit-ul OSCE de la Istanbul din 1999 şi reintrarea în cercul vicios al sincronizării retragerii prezenţei militare ruse din Transnistria cu acceptarea de către regimul de la Tiraspol a unui statut în cadrul Republicii Moldova reîntregite. Revenirea la cercul vicios este o consecinţă a strategiei pre-electorale a preşedintelui Voronin, care a semnat Declaraţia de la Barviha, percepută de către opoziţie ca o capitulare în faţa intereselor Rusiei. În consecinţă, este de aşteptat legiferarea prezenţei militare ruse pe teritoriul Moldovei, confederalizarea ţării sau pierderea definitivă a Transnistriei. După astfel de combinaţii strategice, opoziţia consideră că puţin mai rămîne din suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova. Ea are motive să fie în dezacord cu preţul pe care a fost gata să-l plătească liderul PCRM pentru a se pricopsi cu suportul Rusiei în campania electorală ca să poată elimina din cursa electorală alţi concurenţi care ţinteau în electoratul ruso-lingv;
• deteriorarea dramatică a imaginii internaţionale a Republicii Moldova şi ruinarea (ruinarea – e prea categoric; acum este vorba de "periclitarea") aspiraţiilor europene ale Republicii Moldova. După patru ani de implementare a Planului de Acţiuni UE-Moldova, după retorica vehiculată cu toate ocaziile imaginabile că alegerile din 5 aprilie 2009 reprezintă testul principal al maturităţii democraţiei din Republica Moldova şi chezăşia avansării pe calea integrării europene, a semnării unui acord de asociere cu UE, s-a dovedit că, de fapt, propaganda îndreptată spre spălarea creierilor cetăţenilor, utilizarea resurselor administrative şi hărţuirea constantă a opoziţiei a provocat proteste şi revoltă. Acesta este rezultatul intermediar al "testului". Adevăratul rezultat al acestuia este că organele de ocrotire a normelor de drept au încălcat flagrant drepturile omului, demonstrîndu-şi esenţa şi rolul pe care-l au în cadrul "verticalei puterii". Ultimul factor a reprezentat "linia roşie", pe care, trecînd-o, autorităţile moldovene s-au developat complet. În plus, din inerţia deprinderii, unităţile media-holding-ului afiliat PCRM au oferit din abundenţă probe de distorsionare a mesajelor reprezentanţilor instituţiilor europene şi a documentelor acestora. Comportamentul respectiv facilitează mult sarcina opoziţiei de demonstrare a rolului nefast pe care le-a avut în alegeri factorul administrativ şi propaganda media-holding-ul PCRM-ist.

În definitiv, se poate concluziona că noua realitate are la bază neîncrederea profundă a opoziţiei şi a segmentului de alegători pe care-l reprezintă faţă de partidul de guvernămînt. Factorul neîncrederii reduce dramatic posibilitatea unui dialog al puterii cu opoziţia în vederea depăşirii crizei politice. Neîncrederea este amplificată de teama opoziţiei de a nimeri în situaţia caracterizată drept "sindromul PPCD", deşi un dialog dintre putere şi opoziţie ar fi necesar pentru alegerea de către Parlament a noului şef al statului cu o majoritate calificată de 3/5 de voturi.

În situaţia de polarizare şi divizare a societăţii, un segment semnificativ al acesteia se opune categoric dialogului cu PCRM, invocînd exemplul Partidului Popular Creştin Democrat (PPCD), care, acceptînd transformarea sa din principalul inamic politic al PCRM în cel mai fidel partener al acestuia, şi-a pierdut 2/3 din electorat. De fapt, "sindromul PPCD" se caracterizează prin lunecarea "parteneriatului politic în vederea integrării europene" dintre cei mai înverşunaţi foşti inamici politici – PCRM şi PPCD, spre un "cartel politic", în cadrul căruia partenerii şi-au acordat tot felul de servicii. În acest sens, este curios că atunci cînd nu avea televiziune, PPCD avea un rating stabil de ~10%, iar după ce s-a pricopsit cu EU TV s-a dovedit că achiziţia este contraproductivă. "Sindromul PPCD" este edificator şi din alt punct de vedere. Astfel, cei care lansează lozinci de genul "Jos comuniştii!" sau "Sîntem români!", considerate extrem de periculoase de către guvernanţii comunişti, într-o bună zi pot deveni cei mai fideli parteneri ai PCRM. Astfel, degeaba s-a grăbit preşedintele în exerciţiu, Vladimir Voronin, să acuze opoziţia de lovitură de stat, iar România – de implicare în revolta de la Chişinău, în baza unor aparenţe.

2. Piatra de caldarâm – arma proletariatului cunoştinţelor?

La 29 aprilie 2009, în cadrul unui interviu televizat, preşedintele Voronin îşi exprima convingerea că în Republica Moldova a fost întreprinsă o tentativă de revoluţie cromatică. Un şir de cercetători moderni califică revoluţiile cromatice drept revoluţii postmoderniste. Caracteristic pentru revoluţiile postmoderniste este că în ele se eludează cauzele profunde ale conflictelor sociale, publicului fiindu-i servite explicaţii şi motivaţii elaborate de "polit-tehnologi" şi promovate de propagandişti manipulatori. Scopul este menţinerea sau accederea la putere cu orice preţ. Din acest punct de vedere, evenimentele recente din Republica Moldova se înscriu în logica unei revoluţii postmoderniste. Deci, în linii mari şeful statului are dreptate, trebuie doar identificaţi organizatorii revoluţiei şi forţa ei motrice. În acest sens, el a emis decretul privind constituirea "Comisiei de stat pentru elucidarea cauzelor, condiţiilor şi consecinţelor evenimentelor din 6–7 aprilie" care, judecînd după componenţă, va trebui să-şi ajusteze concluziile la răspunsul pe care preşedintele Voronin îl vehiculează demult – opoziţia liberală.

La rîndul ei, opoziţia liberală indică asupra lipsei oricăror dovezi şi a absurdităţii declaraţiilor guvernanţilor. Vorba e că atît loviturile de stat, cît şi revoluţiile cromatice, se organizează de către foştii sau actualii insideri, care au relaţii strînse cu structurile guvernamentale sau cu organele de forţă, subdiviziuni a cărora trec de partea revoluţionarilor. În rîndurile opoziţiei liberale din Moldova nu există astfel de insideri. Ei afirmă că protestele şi revolta post-electorală au fost un răspuns spontan al cetăţenilor la abuzurile partidului de guvernămînt. Pentru a răspunde pe potriva acuzaţiilor guvernaţilor, precum că ar fi pregătit o lovitură de stat, reprezentanţii opoziţiei au declarat că anume cercurile guvernante au avut interesul să dea foc Preşedinţiei şi Parlamentului, aşa cum au procedat cele fasciste din Germania la 27 februarie 1933, urmărind învinuirea opoziţiei şi lichidarea ei ulterioară, dar şi "spălarea banilor" la reconstruirea celor două edificii devastate, prin firmele afiliate.

Exemplele de mai sus sînt invocate pentru a evidenţia cît de înalte sînt barierele în calea dialogului politic între putere şi opoziţie. Totuşi, există puncte comune în viziunile puterii şi poziţiei. Vorba e că nici puterea şi nici opoziţia nu contestă faptul că forţa motrice a revoluţiei postmoderniste a fost tineretul şi studenţimea, care numai în municipiul Chişinău depăşeşte cifra de 120 mii de persoane. Adică, forţa motrice a revoluţiei postmoderniste a fost proletariatul cunoştinţelor în devenire, aşa cum este el definit în noul program politic al PCRM, adoptat la 15 martie 2008. Ţinînd cont de faptul că preşedintele Voronin a adus acuzaţii foarte grave corpului de profesori din ţară, că ar purta vina pentru ceea ce s-a întîmplat la 6–7 aprilie 2009, întrucît nu educă patriotismul, el a acuzat anume proletarii cunoştinţelor, care pregătesc alţi proletari de acest gen pentru un salariu mediu de numai ~$200 pe lună. Aceasta poate fi considerată o greşeală foarte gravă în punctul de vedere al obiectivelor programatice ale PCRM.

Este interesant să fie elucidat şi răspunsul la întrebarea – de ce anume proletariatul cunoştinţelor a ieşit masiv la proteste? Primul răspuns ne parvine chiar de la Ministerul Afacerilor Interne. Astfel, din cele cîteva sute de tineri arestaţi de poliţie, aproximativ 70% sînt şomeri sau nu au nicio ocupaţie. Deci, iată că revoluţia postmodernistă descoperă şi o dimensiune socială. Mai mult, ironia sorţii a vrut ca revoluţia postmodernistă să izbucnească la 7 aprilie 2009, exact în ziua în care în Monitorul Oficial al Republicii Moldova a fost publicată Legea privind aprobarea "Strategiei naţionale pentru tineret pe anii 2009–2013". Coincidenţă subliniază absurditatea situaţiei, lucru caracteristic pentru o revoluţie postmodernistă. În al doilea rînd, merită să vedem, măcar schematic, ce segmente sociale cu un comportament distinct influenţează situaţia din Republica Moldova. Se ştie că aproape o jumătate de milion de adevăraţi proletari, adică ~1/4 din electorat, se află la munci peste hotare, ei menţin Republica Moldova pe linia de plutire, dar nu pot vota. Peste 600 de mii din alegători sînt pensionari, cărora în ajunul alegerilor li s-a făcut un cadou, majorînduli-se pensia mizeră cu 20%. Anume această parte multpătimită a societăţii este supusă manipulărilor media-holding-ului, ea a fost convinsă că "echipa profesioniştilor" PCRM a salvat Moldova de criza financiară internaţională şi că principalii inamici ai Moldovei, toţi cu multiple dosare penale deschise de actualii guvernanţi, sînt liderii partidelor liberale de opoziţie. În sfîrşit, un alt segment distinct îl reprezintă cei cu acces la Internet – vreo 200 de mii de studenţi şi liceeni şi cam tot atîţi oameni tineri, relativ tineri şi de alte vîrste, care sînt bine instruiţi şi, oarecum, imuni la propaganda media-holding-ului. Aceştia formează, de fapt, nucleul proletariatului cunoştinţelor, care potrivit programului PCRM, sub conducerea acestuia, ar trebui să construiască în Moldova societatea postindustrială. Iată însă că aceştia s-au revoltat împotriva campaniei manipulatorii a guvernanţilor, care de curînd ameninţă să impună control asupra internetului. E logic s-o facă, fiindcă în timp ce media-holding-ul răspîndeşte informaţii despre succesele partidului de guvernămînt, proletarii cunoştinţelor navighează prin internet, căutînd răspunsuri la un şir de întrebări. De exemplu, cum se întîmplă că: membrii unui partid care se declară comunist sînt cei mai bogaţi, iar familiile lor au cele mai prospere afaceri; reprezentarea PCRM în consiliile raionale este în proporţie de 26%(!) asigurată de oameni de afaceri; guvernarea PCRM a dat start unui dintre cele mai dubioase procese de privatizări din istoria recentă a Republicii Moldova, declarînd şi înfăptuirea "revoluţiei liberale" în Republica Moldova; liderul PCRM, Vladimir Voronin, acuză corpul de profesori, proletari ai cunoştinţelor, de lipsă de patriotism, ştiind că Lenin, căruia i se închină, considera că "proletarii nu au Patrie", că problema patriotismului este speculată de deţinătorii de proprietăţi, care, prin exploatarea proletariatului, obţin venituri şi îşi menţin influenţă?

De fapt, proletariatul cunoştinţelor din Moldova ar avea şi motive de mîndrie, vorba e că comuniştii moldoveni au obţinut la parlamentarele recente cea de-a treia victorie exact în ziua în care tovarăşii lor nord-coreeni au lansat o rachetă balistică cu trei trepte, convingînd întreaga lume de forţa victorioasă a comunismului. Mai mult, victoria comuniştilor moldoveni a demonstrat că învăţătura comunistă dă prognoze precise, ce dăinuie în timp. Astfel, evenimentele din 7 aprilie 2009 au confirmat că, într-adevăr, piatra de caldarîm este arma proletariatului, inclusiv a proletariatului cunoştinţelor. Cu toate acestea, guvernarea comunistă din Moldova şi-a demonstrat esenţa revizionistă, lăsînd poliţia să aplice violenţa împotriva proletariatului cunoştinţelor, probabil, pentru al descuraja să-şi manifeste pe viitor caracterul revoluţionar.

3. Scenariile de derulare a evenimentelor

În pofida înţelegerii divergenţelor dintre puterea şi opoziţia din Moldova, structurile europene continuă să le îndemne la dialog şi conciliere, indicînd asupra pericolului adîncirii crizei economice şi promiţînd un eventual ajutor pentru depăşirea ei. Depăşirea impasului prin dialog înseamnă nu doar deblocarea procesului de desemnare a noii configuraţii de guvernare a ţării, în special alegerea şefului statului cu participarea opoziţiei, ci şi concilierea civică prin reajustarea funcţionalităţii instituţiilor democratice la anumite standarde, care ar garanta drepturile opoziţiei. Astfel de recomandări s-au regăsit în Raportul nr.11878 din 28 aprilie 2009 al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) privind "Funcţionarea instituţiilor democratice în Republica Moldova". În consonanţă cu acest document, un şir de observatori şi analişti locali recomandă opoziţiei să accepte dialogul cu PCRM, condiţionîndu-l prin adoptarea chiar la primele şedinţe ale noului Parlament a unei legi care să asigure drepturile opoziţiei, influenţarea reală de către aceasta a numirii conducerii principalelor organe publice cu funcţii de control, asigurarea transformării audiovizualului public în instituţii care să-şi justifice denumirea etc.

Însă judecînd după retorica liderului PCRM, atît în discursul său din 15 aprilie 2009, cît şi în interviul acordat unui post de televiziune afiliat PCRM, el cheamă opoziţia la dialog doar pentru ca aceasta să-şi recunoască astfel vinovăţia pentru cele întîmplate la 7 aprilie şi pentru a da legitimitate puterii alese la 5 aprilie 2009. La rîndul lor, liderii opoziţiei afirmă că de ei puţin depinde, partidul de guvernămînt trebuie să repare un şir de lucruri pe care le-a comis şi care au condus la degradarea climatului politic din ţară. Reprezentanţii opoziţie indică asupra faptului că liderul PCRM le promite posturi de conducere a comisiilor parlamentare în proporţie cu rezultatul electoral, dar opoziţiei i se refuză să i se asigure acelaşi procentaj de acces la audiovizualul public! În acest context, cele trei formaţiuni de opoziţie au adoptat decizii de boicotare a procedurii alegerii şefului statului.

O soluţie cu o probabilitate mai mare de realizare este considerată "trădarea" unuia sau a mai multor deputaţi din opoziţie, care, contrar deciziei partidelor de boicotare a alegerilor, ar accepta să asigure ieşirea din impas din considerente "patriotice". Această soluţie a fost anunţată drept cea mai probabilă de către preşedintele Voronin imediat după încheierea alegerilor, la 5 aprilie. Presa de opoziţie a calificat declaraţia şefului statului că nu va coopera cu opoziţia, ci cu deputaţi concreţi reprezentaţi pe listele acesteia, drept un denunţ de a purcede la un act de corupţie politică a deputaţilor şantajabili. Cu această ocazie, presa afiliată opoziţiei a lansat o adevărată campanie de prevenire a unui astfel de scenariu, apelînd la calificative şi metafore menite să descurajeze eventualul "act de patriotism" a vreo unuia dintre deputaţii din opoziţie. În acest sens, două ziare – Jurnal de Chişinău şi Ziarul de Gardă, i-au contactat pe toţi cei 41 de deputaţi de opoziţie pentru a obţine de la ei un răspuns tranşant la întrebarea dacă vor participa la alegerea şefului statului sau nu. Toţi au confirmat că nu vor participa la procedura de alegere a şefului statului. Totuşi, nu trebuie să se uite că Republica Moldova este o entitate dintr-un spaţiu foarte specific, în care problemele care nu se rezolvă cu resurse mari, se rezolvă cu resurse foarte mari. De aceea, probabilitatea votului "trădător", care să fie în acelaşi timp şi "patriotic", este destul de mare.

Cea de a treia soluţie este ca deblocarea situaţiei de conflict să fie pusă pe seama electoratului, adică să aibă loc boicotarea a două încercări de alegere a şefului statului, urmînd ca Parlamentul ales recent să fie dizolvat de către preşedintele în exerciţiu şi să fie anunţate alegeri parlamentare anticipate, care să se desfăşoare, cel tîrziu, în trei luni de la data dizolvării. Ţinînd cont de gradul de antagonizare a puterii şi opoziţiei şi de divizarea societăţii, probabilitatea acestui scenariu este destul de înaltă. Modalitatea de boicotare a procedurii alegerii şefului statului este cunoscută în detalii încă din decembrie 2000. Tot în decembrie 2000 Curtea Constituţională a adoptat 4 hotărîri referitoare la procedura alegerii şefului statului în care a descris cu amănunte cum trebuie să se procedeze pentru ca boicotul să se încununeze cu succes. Partidele de opoziţie ar trebui să studieze cu atenţie aceste hotărîri, dacă doresc cu adevărat dizolvarea noului Parlament şi oferirea pentru elector a posibilităţii de soluţionare a problemei deblocării situaţiei politice. Logica opoziţiei este după cum urmează: decît să ajungă la compromis şi să plătească ulterior preţul pe care l-a plătit PPCD după "parteneriatul politic" cu PCRM, mai bine soluţia să vină direct de la electorat, chiar dacă s-ar întîmpla ca opoziţia să obţină un scor mai mic la parlamentarele anticipate decît la cele din 5 aprilie. Dacă există riscul repetării rezultatului din 5 aprilie, atunci PCRM trebuie "să-şi bată capul" pentru organizarea unor alegeri oneste, care să deschidă calea spre un dialog cu opoziţia. În definitiv, opoziţia poate conta în parlamentarele anticipate la un rezultat mai bun decît cele din 5 aprilie, întrucît vor ieşi la iveală capacităţile "echipei de profesioniştii" a PCRM: de evitare a manifestării consecinţelor crizei financiare şi economice mondiale asupra Republicii Moldova; de apărare a drepturilor cetăţenilor; de soluţionare a conflictului transnistrean etc. Dacă lucrurile vor ajunge pînă la dizolvarea Parlamentului, fracţiunea PCRM va trebui să învestească în funcţie un Guvern nou, care să aibă toate competenţele.

4. Concluzii

Forţele politice din Republica Moldova traversează unul dintre cele mai periculoase conflicte, cu impact imprevizibil pe multiple planuri. Responsabilitatea cea mai mare îi revine partidului de guvernămînt. Liderul acestui partid, Vladimir Voronin, a anunţat public "stoparea parteneriatului politic cu opoziţia" imediat după alegerile locale din iunie 2007, după ce a dat start campaniei de antagonizare a opoziţiei pînă după limita cînd readucerea opoziţiei la dialog a devenit, practic, cu neputinţă. "Verticala puterii de stat", deopotrivă cu media-holding-ul afiliat PCRM, au hărţuit şi defăimat constant opoziţia în ultimii doi ani, ştiindu-se despre norma constituţională care impune un consens politic parlamentar în proporţie de 3/5. Mai mult, chiar preşedintele Voronin afirma recent că programele electorale ale PCRM şi ale opoziţiei liberale, practic, nu se deosebesc, atunci de ce a iniţiat acţiunile de antagonizare a opoziţiei? Răspunsul ţine de interesele economice ale structurilor afiliate PCRM.

Oricare va fi evoluţia situaţiei, după evenimentele din 7 aprilie 2009 şi comportamentul ulterior al conducerii de vîrf şi al organelor de ocrotire a normelor de drept, situaţia din Republica Moldova va fi încă mult timp instabilă. Stabilitatea politică poate fi restabilită doar după investigarea onestă a evenimentelor din 7 aprilie şi identificarea adevăraţilor vinovaţi, care au provocat dezordinile, fie prin acţiuni, fie prin inacţiuni, şi pedepsirea lor. Dacă aceste lucruri nu se vor întîmpla, atunci clivajele din societate se vor adînci de o manieră foarte periculoasă. În lipsa elucidării adevărului vor înflori miturile care vor menţine divizarea socială, provocînd tensiuni politice şi social-economice. Acest proces este deja în plină desfăşurarea.