Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Şomajul — între realitate şi statistici
|
|
Ca regulă generală, mai ales dacă e să ne ghidăm teoriei economice, o creştere economică propulsată de investiţii în majoritatea sectoarelor productive, atrage după sine noi locuri de muncă, adică creşterea ocupării. Ori la noi practic situaţia pe piaţa muncii tinde în cealaltă extremă, avem creştere economică, dar in acelaşi timp şi un nivel ridicat al şomajului înregistrat în statistici, care pentru prima jumătate de an ar putea trece de nivelul de 8% (asta chiar dacă pentru T2’2011 rata şomajului a fost de ceva mai mult de 6%).
Cum se explica o asemenea situaţie? În primul rînd, o asemenea conjunctură este caracteristică mai multor economii în dezvoltare, inclusiv cea a Moldovei, în care efectele creşterii economice cu greu se răsfrîng asupra angajării, mai ale că acestea sînt pieţe relativ rigide şi inerte. Doi, ar putea fi vorba şi despre retehnologizarea şi modernizarea echipamentelor din mai multe sectoare generatoare de creştere economică (fiind vorba aici de instalaţii de ultimă generaţie etc.) care de regulă solicită mai puţină forţă de muncă fizică.
O dovadă în acest sens ar fi ca statistica chiar indică vizibil o creştere a investiţiilor în echipamente şi utilaje moderne. Or, în acest sens companiile sau întreprinderile nu mai reangajează decît o parte din angajaţi care au fost disponibilizaţi anterior din cauza diminuării cererii, sau sunt angajaţi doar cei care trec de nişte selecţii riguroase urmare a noilor reguli de piaţă. Şi în al treilea rînd, am putea susţine că avem sectoare care cu greu şi-au revenit după criză, cum ar fi sectorul construcţiilor la noi, unde s-au şi pierdut şi cele mai multe locuri de muncă într-un final. În plus, nu trebuie să uităm de faptul că avem situaţii cînd multe persoane oficial sînt înregistrate ca şomeri la Oficiile Forţei de Muncă, însă de facto prestează munci la negru sau în sectorul informal, activităţi care cu dificultate sînt contabilizate.[1]
Spuneam mai sus că piaţa muncii ar fi rigidă şi că reacţionează destul de lent şi, probabil, că în acest sens s-ar cere şi modificări în legislaţie, mai ales că autorităţile deseori vorbesc despre flexibilizarea pieţei muncii dar fără argumente care să demonstreze în primul rînd rigiditatea pe care ar combate-o un nou Cod al Muncii. Mai mult aceste argumente nu există pentru că nu se bazează pe date, inexistente la rîndul lor. Este destul de greu să se afle cîte locuri de muncă noi sînt create şi cate sînt distruse. Datele vehiculate prin presa vorbesc de fapt de diferenţa netă dintre numărul locurilor de muncă de acum faţă de anul trecut sau 2009, dar nu spun nimic despre fluxul din spatele acestui rezultat: cate s-au creat noi şi cate au fost închise, or acest indicator, pentru cei care se ocupă de elaborarea politicilor, este extrem de important pentru a vedea în ce măsura economia se adaptează la schimbări. Spre exemplu, noi avem o pondere mare a contractelor temporare de muncă, însă aceasta nu duce la scăderea şomajului ci din contra.
Ce ne aşteaptă, care ar trebui să fie soluţiile, ce ar trebui să facă guvernul? Este clar că revigorarea economiei nu este deopotrivă să revigoreze şi piaţa muncii. Am spus-o şi cu alte intervenţii publice şi nu cred că greşesc dacă voi mai repeta că anii ce ne aşteaptă vor fi anii ai goanei după joburi sau după locuri de muncă. Locurile de muncă vor fi principala obsesie a oamenilor. Şi o asemenea situaţie nu este tipică doar Republicii Moldova, conjunctura din regiune şi nu numai este mai mult sau mai puţin similară. De fapt nici nu poate fi altfel fiindcă suntem expuşi la realităţi noi de piaţă care solicită mai puţine braţe de muncă în schimbul tehnologiilor moderne.
Probabil că guvernul (de rînd cu actorii sociali Patronate&Sindicate) ar trebui să se gîndească la diverse forme de solidaritate socială precum se practică în Occident, ca reducerea timpului de lucru, concedii fără plată, plata a 75% din salariu cînd lucrătorul stă acasă pentru ca activitatea economică este slabă etc. Toate acestea de fapt sînt situaţii excepţionale cînd angajatorul trece prin momente dificile ca de exemplu lipsa de comenzi. Din punctul meu de vedere, pentru angajat reducerea timpului de lucru este o alternativă preferabilă concedierii colective. Se cere mai multă instruire şi recalificare pentru cei care şi-au pierdut locul de muncă. În plus, ar trebui să se respecte un echilibru dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii, mai ales ceea ce oferă sistemul de învăţămînt de la noi.
Este bine că majoritatea liderilor politici din Republica Moldova subliniază importanţa educaţiei. Dar trebuie să se gândească mai mult asupra unor fenomene ca: infrastructura din educaţie; calitatea curriculumului; etc. Cred că trebuie să se mărească numărul celor care se înrolează în şcoli tehnice (de meserii), în învăţământul universitar ingineresc. Fiindcă viitorul este al ţărilor care pun accentul pe pregătirea tehnică (inginerească, de matematică/fizică) şi nu de producerea falangelor de economişti şi jurişti.
- ↑ Datele BNS arată clar creşterea ocupării informale