Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
O nouă conjunctură politică
|
|
A trecut mai mult de un an de cînd la 15 mai 2001 preşedintele Vladimir Voronin a emis decretul privind soluţionarea conflictului transnistrean prin care anunţa că acesta a devenit principala sarcină a autorităţilor moldoveneşti. În această perioadă nu numai că nu s-a găsit o soluţie pentru conflict, ci dimpotrivă, timp de 9 luni este blocat însăşi procesul de negocieri. Totuşi, majoritatea liderilor politici şi de opinie aprobă noua linie politică a preşedintelui Voronin faţă de regimul separatist.
Transnistria s-a pomenit într-o situaţie extrem de dificilă. Starea financiară s-a înrăutăţit dramatic, iar pe deasupra mişcările tectonice intervenite în politica internaţională după 11 septembrie 2001 au spulberat aşteptările liderilor separatişti vis-a-vis de un eventual sprijin deschis din partea Rusiei şi Ucrainei. Acesta din cauză că interesul Statelor Unite şi al Uniunii Europene pentru zonele de conflict din fosta URSS a cunoscut o ascensiune impresionantă. Spre exemplu, Ucraina a fost somată în toamna anului trecut de către Statele Unite şi Uniunea Europeană ca să respecte normele internaţionale privind regulile exporturilor din Transnistrea prin teritoriul său.
Cîteva luni mai tîrziu, în februarie 2001, Republica Moldova şi regiunea transnistreană au fost vizitate de către Steven Pifer, responsabil al Departamentului de Stat al SUA pentru relaţiile cu Ucraina, Belarus şi Moldova. În aprilie, o vizită similară a fost efectuată de către Rudolf Perina, fost ambasador al SUA în Republica Moldova, în prezent — coordonator special al Departamentului de Stat al SUA pentru soluţionarea conflictelor din fosta URSS. Mesajul demnitarilor americani a fost cît se poate de clar — SUA nu va recunoaşte vreodată independenţa Transnistriei, iar soluţionarea conflictului este posibilă doar în baza principiilor elaborate încă în 1993 de către OSCE, reprezentanţii căreia s-au aflat în Moldova la sfîrşitul lunii mai, inclusiv pentru a testa posibilitatea relansării procesului de negocieri. În sfîrşit, efortul logic al SUA de a se implica în soluţionarea conflictului transnistrean este fixat în “Declaraţia cu privire la noile relaţii strategice dintre SUA şi Rusia” din 24 mai, semnată de preşedinţi George W. Bush şi Vladimir Putin, în care se stipulează că SUA şi Rusia vor coopera în vederea soluţionării conflictelor regionale, inclusiv şi a conflictului transnistrean.
Noul context politic internaţional i-a determinat pe liderii transnistreni să reacţioneze într-un anumit mod. De obicei, pentru a-şi justifica nedorinţa de a participa la elaborarea unui statut al Transnistriei ei recurgeau la tertipul — mai întîi soluţionarea problemelor economice, iar apoi a celor de ordin politic. Această situaţie a durat timp de 10 ani, perioadă în care regimul transnistrean datorită preţurilor simbolice la agenţii energetici şi lipsa controlului asupra exporturilor din partea Chişinăului a devenit autosuficient din punct de vedere economic. În astfel de condiţii problema statutului Transnistriei în cadrul RM a rămas blocată.
După schimbarea în septembrie 2001 a politicii Chişinăului vis-a-vis de regimul separatist şi introducerea unor noi ştampile vamale formula de negocieri a fost inversată — mai întîi elaborarea statutului juridic, iar apoi oferirea ştampilele vamale pentru operaţiile de export. Această formulă nu li-a convenit liderilor separatişti au recurs la o campanie de discreditarea a autorităţilor comuniste de la Chişinău, şi chiar la acţiuni care pot fi calificate drept provocări necamuflate. În acest sens, ei au dorit pentru început să acrediteze idea că nu au cu cine negocia din partea Chişinăului pe motiv că ar exista o neconcordanţă între regimurile constituţionale ale Moldovei şi Transnistriei. De asemenea, presa transnistreană a vehiculat idea unei eventuale prăbuşiri a regimul de la Chişinău sub presiunea problemelor interne, mai ales a manifestaţiilor de protest, precum şi a crizei găgăuze. Implicarea Consiliului Europei (CE) în soluţionarea crizei politice din Moldova, inclusiv a celei găgăuze a dat peste cap îndemnurile instigatoare la revoltă ale separatiştilor transnistreni adresate liderilor găgăuzi. Aceştia, însă, s-au văzut nevoiţi să renunţe la retorica belicoasă, conformîndu-se îndemnurilor experţilor CE de a urma doar cale legală de soluţionalre a disputelor. În replică presa transnistreană i-a etichetat pe liderii găgăuzi drept nişte ticăloşi, deşi anterior le admira elanul patriotic îndreptat împotriva Chişinăului.
Toate aceste lucruri ne sugerează că procesul de negocieri legat de soluţionarea conflictului transnistrean urmează să fie reluat într-o perspectivă nu prea îndepărtată. Atît presa pro-transnistreană de la Moscova, cît şi cea controlată de separatiştii de la Tiraspol a început să dea semnale că o variantă de federalizare a RM ar putea fi aceptată. Şi la Chişinău în cadrul mesei rotunde cu statut permanent instituită de fostul prim-ministru Dumitru Braghş se vorbeşte cu insistenţă despre varianta federalistă a soluţionării conflictului. Se presupune că această variantă necesită schimbarea Constituţiei RM, şi izbăvirea de figurile odioase din cauza cărora soluţionarea a fost blocată în ultimii 10 ani.
S-ar părea că lucrurile se apropie de un deznodământ. Dar, anticipînd evenimentele, cu o zi înainte ca preşedinţii Bush şi Putin să facă publică declaraţia privind parteneriatul strategic dintre ţările lor, Consiliul Apărări şi Securităţii Naţionale al Ucrainei, condus de către preşedintele Leonid Cucima, a adoptat la 23 mai 2002 hotărîrea privind depunerea cererii de integrarea în NATO, lucru ce urmează să se producă la 9 iulie în timpul sărbătoririi celei de a 5-a aniversări a semnării Cartei despre parteneriatul special dintre NATO şi Ucraina. Este evident că Ucraina nu doreşte să rămînă în umbra Rusiei căreia i se oferă un loc cu totul special în cadrul NATO. Presa rusească a reacţionat imediat, calificînd iniţiativa ucraineană ca pe o trădare strategică.
Pentru Moldova, cu politica sa externă dezorientată, răsturnarea bruscă a situaţie geostrategice poate produce, a cîta oară, frustrări dramatice. Ce se va alege acum din ultimele iniţiative ale preşedintelui Voronin privind integrarea euroasiatică rămîne absolut neclar. La mijlocul lunii mai preşedintele Voronin a tatonat perspectivele integrării în Uniunea Euroasiatică, acceptînd statutul de observator pentru Republica Moldova pe lîngă această organizaţie. Iar cu două săptămîni mai tîrziu , în cadrul celei de-a noua reuniuni a şefilor de state din Europa Centrala si de Est, desfăşurată în Slovenia, el a discutat problema integrării RM în Uniunea Europeană.
Că aderarea concomitentă la aceste două structuri este imposibilă o cunoaşte oricine. Şi integrarea treptată, pe care o invocă unii experţi moscoviţi, la început în Uniunea Euroasiatică, iar apoi în UE, este lipsită de sens, din simplul motiv că Uniunea Euroasiatică nu va putea să se integreze vreodată în UE.
În schimb ultimele evenimente politice internaţionale i-a făcut pe liderii separatişti de la Tiraspol să prindă pulsul. Ei au înţeles că în noua situaţie provocată de iniţiativa ucraineană Tiraspolul îşi recapătă importanţa strategică pentru Rusia, care după victoria comuniştilor moldoveni în februarie 2001 înclina mai mult spre susţinerea preşedintelui Voronin în conflictul său cu liderul separatist Smirnov. Din acest punct de vedere nu pare deloc întîmplător că tocmai peste 2 săptîmîni după celebrarea celei de a 10 aniversări de la formarea organelor separatiste de securitate a fost dată publicităţii cuvîntarea şefului securităţii, Vladimir Antiufeev, în care se afirmă că nu există o alternativă pentru Transnistria decît edificarea unui stat independent. În mod paradoxal, atunci cînd se părea că lucrurile tind să se limpezească liderii separatişti pot spera că li se poate arunca un nou colan de salvare.
Vorba e că după semnarea Declaraţiei cu privire la noile relaţii strategice dintre SUA şi Rusia, la 24 mai, există toate semnele că liderii de opinie separatişti de la Tiraspol au elaborat o nouă, cea de a 5 la număr, strategie de justificare a existenţei Transnistriei în calitate de entitate politică. Preşedintele Voronin s-a exprimat în mod public că principalul reson d’etre pentru separatismul transnistrean este supravieţuirea clanului lui Smirnov şi stoarcerea profitului din economia regiunii necontrolate, se cunoaşte de mult. Totuşi impresionează talentul de mistificatori şi de adaptare la noile situaţii de conjunctură al regimului de la Tiraspol. Astfel, la începutul anilor ’90 statalitatea Transnistriei era justificată prin necesitatea apărării drepturilor lingvistice ale aşa numitul “popor transnistrean” împotriva naţionalismul românesc. Apoi, în ’91 — 92 existenţa Transnistriei era justificată prin necesitatea relansării procesului de refacere a Uniunii Sovietice. Ceva mai tîrziu, după dizolvarea sîngeroasă a Dumei de Stat în octombrie ’93 separatiştii transnistreani s-au etalat în poziţia principalilor promotori ai intereselor Rusiei în Balcani. În sfîrşit, după victoria comuniştilor în Moldova ei au început să justifice existenţa regimului prin necesitatea neadmiterii trecerii potenţialul economic al regiunii în mînile regimului de la Chişinău care doreşte renaşterea bolşevismului.
După conştientizarea faptului că din motive economice Rusia nu-şi mai poate asuma rolul de putere autosuficientă, şi că decizia preşedintelui Putin de a urma vectorul politic occidental este una strategică, liderii separatişti se aventurează să facă aluzii că Transnistria ar putea să servească scopurilor de extindere a NATO, lăsînd să se înţeleagă că regimul comunist de la Chişinău este o piedică în acest sens. Sigur, aceasta este mai degrabă o epatare pentru a-şi arata nemulţumirea faţă de Rusia care pierde un punct strategic în regiune în favoare Statelor Unite. Dar idea pe care liderii separatişti încearcă s-o acrediteze acum cu insistenţă, pentru a-şi păstra statutul de parte egală cu Chişinăul în procesul de negocieri, este că cel puţin datorită Transnistriei, în cazul unei eventuale federalizări sau confederalizari este posibilă decomunizarea Republicii Moldova în care lideri marcanţi ai partidului de guvernămînt sunt dornici de a asimila ideile chiuchi he alşe comuniştilor nord-coreeni.
Argumentele separatiştilor nu sunt de ignorat. În primul rînd, la alegerile prezidenţiale din decembrie trecut liderul separatis Smirnov l-a umilit pur şi simplu pe candidatul comunist care a acumulat doar vreo 2%. În al doilea rînd, noul conflict din Găgăuzia ce a izbucnit în ianuarie a.c. a fost generat cu concursul autorităţilor comuniste. În sfîrşit, decomunizării RM prin alegeri libere cu concursul opoziţiei pare atît de ireală acum că unii analişti politici locali încep să teoretizeze ce s-ar putea produce în politica moldovenească după cel de al doilea mandat al preşedintelui Voronin.