Alegerile parlamentare din 2021 în Republica Moldova - alegeri.md
 Monitoring→Politica→Comentarii

Ce va urma după decizia CEDO? (Partea I)

|versiune pentru tipar||
Igor Boţan / 11 iulie 2004
ADEPT logo

Conţinutul deciziei CEDO

La 8 iulie a.c., Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) şi-a pronunţat decizia pe marginea cazului “Ilaşcu şi alţii împotriva Republicii Moldova şi a Federaţiei Ruse”[1]. În conformitate cu această decizie Republica Moldova şi Federaţia Rusă se fac vinovate de încălcarea articolelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la libertate şi de tratament inuman al celor patru persoane din “grupul Ilaşcu”.

Argumentele CEDO s-au bazat pe faptul că Guvernul Republicii Moldova, “singurul legitim din punctul de vedere al dreptului internaţional, deşi nu exercită controlul asupra unei părţi a teritoriului său, şi anume asupra celui aflat sub controlul efectiv al «Republici Moldoveneşti Nistrene» (RMN), totuşi în virtutea articolului 1 al Convenţiei a avut obligaţia de a lua măsurile necesare care-i erau în putinţă, în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura respectul drepturilor garantate de Convenţie”.

Cît priveşte responsabilitatea Federaţiei Ruse, Curtea a constatat că “în perioada conflictului armat din Republica Moldova (1991–1992) militarii armatei a 14-a, care a aparţinut URSS, iar apoi Rusiei, au luptat de partea forţelor separatiste transnistrene. În plus, în timpul confruntărilor dintre autorităţile moldoveneşti şi separatiştii transnistreni, conducătorii ruşi au susţinut separatiştii prin declaraţiile lor politice. Prin aceste acţiuni autorităţile ruse au contribuit atît din punct de vedere militar, cît şi politic la crearea regimului separatist din regiunea transistreană a Republicii Moldova. Chiar şi după acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992, Rusia a continuat să susţină regimul separatist din punct de vedere militar, politic şi economic, permiţîndu-i astfel să supravieţuiască, întărindu-se şi căpătînd autonomie faţă de Republica Moldova. În opinia Curţii ansamblul de acte comise de către militarii ruşi faţă de reclamanţi, inclusiv transferul lor în mîinile regimului separatist, în contextul colaborării dintre autorităţile ruse şi regimul ilegal, sînt de natură să le facă responsabile pentru consecinţele actelor comise de acest regim”.

În acest context, referitor la “cazul Ilaşcu” Curtea a constatat că “în perioada 2 şi 4 iunie 1992 reclamanţii au fost arestaţi la domiciliile lor din Tiraspol de către mai multe persoane, dintre care cîţiva erau îmbrăcaţi în uniforme militare cu însemne ale Armatei 14-a a ex-URSS. Ei au fost acuzaţi de activitate antisovietică şi de faptul că sub conducerea Frontului Popular din Moldova şi România au combătut prin activităţi ilegale statul legitim Transnistria. De asemenea, lor li s-a incriminat că ar fi comis multiple infracţiuni, în special două asasinate. La 9 decembrie 1993 «Curtea supremă a RMN» l-a condamnat pe dl Ilaşcu la pedeapsa capitală şi la confiscarea bunurilor sale, iar pe ceilalţi reclamanţi i-a condamnat la pedepse de privaţiune de libertate pe termene de la 12 pînă la 15 ani şi la confiscarea bunurilor lor”.

În consecinţă, CEDO a obligat Republica Moldova şi Federaţia Rusă să plătească reclamanţilor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale suportate. Dat fiind faptul că Ilie Ilaşcu şi Alexandru Leşco au fost puşi în libertate în mai 2001 şi, respectiv, în iunie 2004. CEDO a mai obligat cele două ţări “să ia toate măsurile necesare pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor încă încarceraţi şi să asigure punerea lor în libertate imediat”. Această decizie este irevocabilă, deoarece a fost adoptată de Marea Cameră.

Reacţia autorităţilor Federaţiei Ruse

Chiar în ziua pronunţării deciziei CEDO, Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a lansat o declaraţie[2] în care şi-a exprimat nedumerirea în legătură cu decizia “incoerentă, contradictorie, subiectivă şi părtinitoare” a înaltei instanţe de la Strasbourg.

Argumentele autorităţilor ruse se reduc la faptul că în conformitate cu “Legea federală privind ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Protocoalelor adiţionale, Federaţia Rusă recunoaşte jurisdicţia CEDO drept obligatorie doar în cazurile în care încălcările menţionate în Convenţie şi Protocoalele adiţionale au avut loc după intrarea lor în vigoare în Rusia, adică după 5 mai 1998, cînd documentele de ratificare a Convenţiei au fost transmise Secretarului general al Consiliului Europei”. De asemenea, autorităţile ruse invocă rezoluţia Adunării Generale a ONU 56/83 din 12.12.2001 în conformitate cu care “nici o faptă a statului nu reprezintă o încălcare a obligaţiunii referitoare la dreptul internaţional, dacă obligaţiunea respectivă nu este asumată în perioada comiterii faptei”.

În declaraţia menţionată Federaţia Rusă a acuzat Curtea de aplicarea “dublelor standarde”, pe motiv că aceasta a aplicat în “cazul bombardamentelor NATO a Iugoslaviei principiul jurisdicţiei teritoriale”, iar în “cazul Ilaşcu a utilizat în propriile interese principiul opus al jurisdicţiei extrateritoriale, reieşind din considerente eronate, precum că Federaţia Rusă exercită jurisdicţia pe teritoriul Transnistriei”.

Prin aceste evaluări autorităţile ruse contestă, de fapt, chiar însăşi acceptarea de către CEDO a examinării “cazului Ilaşcu”, menţionînd că aceasta “a avut loc cu mult înaintea ratificării de către Rusia a Convenţiei, lucru menţionat chiar în decizia Curţii”.

Gradul de indignare a autorităţilor ruse se manifestă pe deplin în afirmaţia precum că “Pentru toată lumea este evident, numai nu pentru Curte că prezenţa mereu în descreştere a cîtorva sute de militari ruşi, care păzesc depozitele cu muniţii militare, rămase după destrămarea Uniunii Sovietice, şi care, de asemenea, îndeplinesc funcţii de pacificare în conformitate cu acordul Moldovei, nu poate fi un instrument de «control» pe un teritoriu cu o populaţie de aproximativ un milion de oameni”. Mai mult, autorităţile ruse se indignează şi de faptul că impunîndu-li-se să ia măsuri de eliberare imediată a deţinuţilor, de fapt, li se impune “să se amestece grosolan în treburile interne ale Republicii Moldova, lucru care vine în contradicţie cu Declaraţia ONU din 9 decembrie 1981 cu privire la inadmisibilitatea amestecului în treburile interne ale statelor”.

Însă indignarea autorităţilor ruse are loc pe fundalul ignorării în mod deliberat a unor lucruri bine ştiute. În primul rînd, în decizia CEDO se menţionează că prevederile Convenţiei intră în vigoare doar după ratificarea de către statele membre ale Consiliului Europei. În cazul Republicii Moldova Convenţia a intrat în vigoare la 12 martie 1997, iar în cazul Rusiei la 5 mai 1998. Se menţionează, de asemenea, că prevederile Convenţiei au putere juridică doar pentru faptele posterioare intrării în vigoare pe teritoriile statelor aderente, însă aceste prevederi au putere juridică şi pentru faptele ce reprezintă consecinţe posterioare ale faptelor anterioare intrării în vigoare a Convenţiei.

Aceste constatări sînt importante pe motiv că plîngerea reclamanţilor a fost depusă la 14 iunie 1999, iar la 20 martie 2001 Camera căreia i-a fost atribuit cazul pentru judecată s-a desesizat în conformitate cu articolul 30 al Convenţiei în favoarea Marii Camere a CEDO. Prin decizia sa din 4 iulie 2001 Marea Cameră a acceptat judecarea cazului. Pentru desfăşurarea anchetei o delegaţie a Curţii a colectat informaţii şi mărturii la Chişinău şi Tiraspol în perioada 10–15 martie 2003.

În al doilea rînd, se ştie că CEDO aplică, de fapt, judecata după regula precedentului, urmînd, în situaţii asemănătoare, jurisprudenţa stabilită anterior. În acest sens, este relevant cazul “Loizidu versus Turcia”. În martie 1995, Curtea a acceptat să examineze cazul responsabilităţii Turciei pentru acţiunile autorităţilor de pe teritoriul ocupat al Ciprului de Nord. După acest caz, noţiunea de “jurisdicţie” utilizată în Convenţie nu se limitează doar la teritoriul ţărilor semnatare, ci se extinde şi asupra teritoriilor controlate de facto de aceste ţări, care au obligaţia să asigure şi acolo drepturile şi libertăţile consfinţite în Convenţie, fie în mod direct, fie prin intermediul administraţiei pe care o controlează.

În acest sens, decizia Curţii privind “cazul Ilaşcu” menţionează că şi după 5 mai 1998, cînd prevederile Convenţiei au devenit obligatorii pentru Federaţia Rusă, armata acesteia a continuat să rămînă pe teritoriul Republicii Moldova în pofida obligaţiunilor asumate la summit-urile OSCE din 1999 şi 2001, iar regimul transnistrean s-a bucurat în continuare de sprijinul militar, politic, economic şi financiar, fapte care dovedesc că regimul respectiv se află sub influenţa efectivă a Federaţiei Ruse.

Mai mult, din decizia Curţii se poate desprinde că Rusia are influenţă decisivă nu numai asupra autorităţilor transnistrene, ci şi asupra celor moldoveneşti. Astfel, Curtea şi-a exprimat îngrijorarea faţă de conţinutul unei note pe care Rusia le-a adresat-o autorităţilor moldoveneşti, cerîndu-le să-şi retragă observaţiile prezentate Curţii în octombrie 2000 prin care sugera responsabilitatea Rusiei pentru staţionarea trupelor sale militare pe teritoriul Transnistriei al Republicii Moldova. În consecinţă, în audienţa din 6 iunie 2001 Guvernul moldovenesc şi-a retras o parte din observaţiile sale referitoare la politica Rusiei în Transnistria. Curtea a considerat că astfel de acţiuni ale Guvernului Rusiei subminează idealurile tradiţionale de respect pentru libertăţile şi drepturile menţionate în preambulul Convenţiei, aducînd şi grave atingeri procesului de examinare a plîngerilor reclamanţilor. Prin aceasta se constată că Rusia a nesocotit şi articolul 34 al Convenţiei.

Probabil, aceste constatări ale Curţi stau la baza reacţiei extrem de emoţionale a autorităţilor ruse, exprimată în declaraţie. Evident, declinîndu-şi responsabilitatea pentru “controlul efectiv” asupra Transnistriei, autorităţile ruse au evitat să menţioneze că toate persoanele din elita conducătoare a Transnistriei sînt cetăţeni ai Federaţiei Ruse, că unităţile economice cu capital de stat rusesc participă la privatizarea patrimoniului public din Transnistria, deşi autorităţile moldoveneşti au insistat de mai multe ori că această privatizare este ilegală, în sfîrşit, că oferă cetăţenia Rusiei locuitorilor din Transnistria în asemenea proporţii încît deţinătorii ei vor constitui în cel mai apropiat timp majoritatea absolută, la fel ca şi în Abhazia şi Osetia de Sud.

Din acest punct de vedere este curioasă afirmaţia cu care se încheie declaraţia, precum că Rusia va respecta “decizia greşită şi politizată a Curţii Europene” pe motiv că ea “întotdeauna şi-a îndeplinit şi îşi va îndeplini obligaţiunile internaţionale”.

→ Ce va urma după decizia CEDO? (Partea II)

Cînd vor avea loc alegerile parlamentare? Ce va urma după decizia CEDO? (Partea II)