Alegerile parlamentare din 2019 în Republica Moldova - alegeri.md
 MonitoringPoliticaComentarii

Revitalizarea GUUAM-ului. Tendinţe şi perspective

|versiune pentru tipar||
Iurie Gotişan / 25 aprilie 2005
ADEPT logo
Constituirea GUAM-ului a fost anunţată în toamna anului 1997 de către preşedinţii Georgiei, Ucrainei, Azerbaidjanului şi Moldovei, care semnaseră la Strasbourg o declaraţie de intenţie. La 25 aprilie 1999, la Washington, în timpul festivităţilor legate de sărbătorirea a 50 de ani de la fondarea NATO, la GUAM a aderat şi Uzbekistanul, organizaţia schimbîndu-şi denumirea în GUUAM.

Raţiunea constituirii GUUAM-ului a fost cum nu se poate mai actuală şi mai motivată. Încă de la înfiinţarea sa în 1997, proiectul creării în cadrul nefuncţionalei CSI a unei uniuni de state eficientă — o alianţă economică cu finalitate defensiv-militară — a fost etichetat drept contraproductiv, fiind constant criticat şi obstrucţionat. Paradoxal însă, dar tocmai aceste repetate tentative de subminare a consolidării acestui grup dezvăluie, de fapt, importanţa deosebită a unui astfel de angrenaj în cazul în care ar deveni funcţional.

Garanţia eficienţei unei astfel de asocieri, potenţialul extraordinar de dezvoltare de care ar dispune grupul GUUAM sînt date de bazele deosebit de solide pe care grupul s-a constituit:

Nu trebuie să uităm de faptul că fiecare din ţările grupului în care se derulează tensiuni separatiste negociază mai mult sau mai puţin direct cu Rusia. Aceste negocieri sînt legate de problemele şi tendinţele secesioniste ale diverselor entităţi în discuţie, precum şi retragerea armatelor ruseşti de menţinere a păcii aflate pe teritoriul statelor GUUAM-ului. Elaborarea unei politici coerente şi convergente în ceea ce priveşte politica de apărare şi de soluţionare a diferendelor va oferi un randament sporit în faţa fragmentării iniţiativelor în acest sens.

În ultimul timp însă, au fost tot mai dese semnalele care au alimentat temerile în privinţa unei dezvoltări normale a organizaţiei. Întîrzierile, amînările, ezitările şi oscilaţiile în ceea ce priveşte soarta şi buna funcţionare a acestei organizaţii sînt poate de înţeles în cele din urmă, ţinînd cont de dificultăţile întîmpinate pe toate planurile de statele fostului URSS. Iar prelungirea acestor incertitudini şi întîrzierea procesului de consolidare a organizaţiei ar prevesti evoluţii deloc benefice pentru viitorul economico-strategic al regiunii.

GUUAM — o nouă CEFTA

Dezvoltarea organizaţiei de-a lungul rutelor de transport comerciale şi energetice Europa-Caucaz-Asia ar avea urmări de cea mai mare importanţă pentru ţările din regiune. Însăşi existenţa GUUAM-ului ca organizaţie interstatală, în momentul consolidării ca un întreg pe deplin funcţional — cu instituţii comune, politică externă convergentă, cu o strategie defensivă bine coordonată — va reprezenta o forţă indiscutabil importantă în contextul situării la întretăierea atîtor zone de interese.

Organizaţia se desfăşoară pe o arie de confluenţă între spaţiul euroatlantic, Rusia, lumea arabă şi continentul asiatic. Închegarea unei construcţii regionale stil CEFTA (Central European Free Trade Agreement) sau Grupul de la Vişegrad ar constitui un punct clar de atracţie pentru investitorii vest-europeni şi nu numai. Aceştia ar fi mult mai motivaţi în a participa financiar la proiecte dezvoltate unitar de statele regiunii şi netrebuind să ţină cont de interese divergente care ar putea să apară în cazul fragmentării sau disoluţiei organizaţiei.

Ţările est-europene care au constituit Grupul de la Vişegrad au dovedit un extraordinar spirit de echipă, făcîndu-se auzite ca o voce comună mult mai puternică atît în negocierile de aderare la Uniunea Europeană, cît şi la NATO. Constituirea CEFTA în jurul aceluiaşi grup de ţări est-europene (considerată ca o anticameră a UE) a avut acelaşi scop: crearea unei zone a liberului schimb, menită sa uşureze tranziţia către integrarea economică cu Vestul şi să atenueze din efectele produse de exigenţele UE impuse ţărilor aspirante la aderare.

Invitarea Republicii Moldova de a adera la o serie de organizaţii europene şi euro-atlantice (Parteneriatul pentru Pace, Pactul de Stabilitate în sud-estul Europei, Cooperarea Economică la Marea Neagră, Organizaţia Mondială a Comerţului etc.) precum şi încurajarea GUUAM-ului de a se transforma într-o zonă a liberului schimb (este cunoscută chiar disponibilitatea administraţiei americane de a susţine financiar proiectele de consolidare instituţională a GUUAM-ului) sînt tot atîtea indicii în favoarea necesităţii cooperării regionale, a coordonării eforturilor statelor cu interese comune în sensul integrării şi eliminării dificultăţilor economice.

Având în vedere că, pe termen scurt, pentru ţările GUUAM-ului nu există alte oportunităţi de ieşire din impasul economic, dezvoltarea traseelor de transport preconizate sînt singura cale spre independenţa lor energetică şi de aici, spre dezvoltarea lor economică. Este o ocazie care ar trebui fructificată cu orice preţ.

Rusia. Temerile “fratelui mai mare”

Punctul de inflexiune cel mai important pe sinusoida existenţei GUUAM-ului îl reprezintă opoziţia Rusiei, temerile acesteia în ceea ce priveşte intenţiile celor cinci ţări. O uniune de state ex-sovietice — construită în primul rînd pe criterii economice — în afara Rusiei nu ar trebui văzută ca o sfidare sau chiar ca o ameninţare a intereselor ei. Este normală şi binevenită dorinţa acestor state de a-şi proiecta un viitor propriu, fără implicarea “fratelui mai mare”, aşa cum se întîmpla în fosta URSS — situaţie întîlnită şi în funcţionarea (tocmai de aceea dificilă) a actualei CSI. Şi aceasta în condiţiile în care Rusia, în calitate de principal actor pe scena comunităţii nu dispune de forţa de a-şi ajuta în primul rînd material “sateliţii”, avînd ea însăşi de înfruntat probleme interne deosebit de dificile.

În acelaşi timp, Rusia a fost cea care a încurajat formarea Comunităţii Economice Euro-Asiatice (CEEA) în cadrul aceleiaşi cvasiineficiente CSI, semnarea acordurilor de la Mensk în sensul consolidării Acordului privind Securitatea Colectivă (ASC) dovedind încă o dată că nucleul prorus din CSI nu ezită să se consolideze în momentul în care interesele o cer. Mai mult, revigorarea ASC după modelul defunctului Tratat de la Varşovia, cu plasarea forţelor armate ale statelor semnatare ale tratatului sub o comandă unică devine deosebit de semnificativă (este vorba de cele trei grupuri regionale: cel vestic — Rusia-Belarus, cel caucazian — Rusia-Armenia şi cel central-asiatic — Rusia-Kazahtan-Kirghizstan-Tadjikistan, ale căror forţe armate revin sub comanda Rusiei în caz de agresiune).

Un alt element care merită atenţie este faptul că pe fundalul instabilităţii social-politice, economiile CSI trec printr-o criză structurală care nu poate fi camuflată nici de recenta creştere economică, datorată în principal unor factori exogeni favorabili. Deşi adepţii CSI declară că prin intermediul structurilor comunitare, interesele republicilor ex-sovietice se constituie într-un singur vector economic extern, care le-ar facilita accesul la pieţele extra-comunitare, în realitate, priorităţile lor geoeconomice nu sînt nici pe de parte similare.

În acest sens poate fi invocat cazul Rusiei, Azerbaidjanului şi Turkmenistanului, interesele cărora se ciocnesc în problema hidrocarburilor caspice. Un alt exemplu este industria Armeniei, în întregime dependentă de importul resurselor energetice din Rusia şi periclitată de blocada impusă de Azerbaidjan. Colaborarea economică dintre Kîrgîzstan, Uzbekistan şi Tadjikistan este subminată de conflictul latent din regiunea văii Fergana. Cea mai importantă problemă în Belarus este păstrarea proprietăţii de stat în economie, pe cînd în Kazahstan, din contra, majoritatea întreprinderilor se privatizează, în mare parte în favoarea companiilor străine. Această stare de lucrui, şi anume o evidentă lipsă de progrese, a fost identificată de mulţi analişti şi observatori politici care au recunoscut că practic nu este nici o evoluţie în crearea spaţiului economic unic, din motiv că fiecare stat membru activează conform regulilor proprii.

Probabil că CEEA a fost menită să diminueze ponderea pe care ar putea-o avea GUUAM-ul, privită de Moscova ca un aranjament antirusesc dominat de Ucraina. O eventuală aderare a Ucrainei la CEEA, care de altfel dispune de un statut de observator asemenea Republicii Moldova, ar însemna sfîrşitul GUUAM-ului ca structură economică regională necontrolată de Moscova. Nu poate fi exclus nici faptul că Rusia, după ce şi-a pierdut influenţa în Azerbaidjan şi Georgia, care sînt interesate de magistrala sudică Baku-Tbilisi-Ceyhan, doreşte cu orice preţ să păstreze măcar controlul asupra exporturilor de pe litoralul estic şi nordic al Mării Caspice.

Relaţia Rusia-Moldova trebuie reaşezată pe raporturi de egalitate, fiind necesară înlăturarea oricăror urme de relaţii de vasalitate care au funcţionat în fosta URSS. Deosebit de periculoasă s-ar dovedi atragerea Rusiei în cadrul GUUAM-ului din cauza riscului iminent de blocaj în funcţionarea mecanismelor grupului: cele cinci state mai mici vor fi din nou copleşite de disproporţia dintre membri, existînd tendinţa firească spre o evoluţie a organizaţiei în interesul celui puternic, fapt ce ar crea frustrări şi reacţii adverse nedorite. Temerile ruseşti în privinţa viitorului GUUAM-ului se dovedesc astfel a fi în contradicţie cu interesele reale ale celor cinci.

Separatismul — un duşman comun

Cele mai fierbinţi puncte de tensiune existente în spaţiul ex-sovietic se găsesc pe teritoriul ţărilor membre ale GUUAM-ului. Separatismul transnistrean, cel abhazo-osetin, problema Crimeei (cu tot cu chestiunea flotei de la Marea Neagră) şi ultimele “porniri” separatiste din estul Ucrainei, conflictul armeano-azer din Karabahul de Munte sînt tot atîtea obstacole în calea liniştirii regiunii. Alături de problema cecenă şi conflictul din spaţiul ex-iugoslav, acestea sînt aidoma unor “găuri negre” şi reprezintă marea provocare pentru Europa începutului de secol.

Pentru Republica Moldova, clica mafiotă de la Tiraspol reprezintă principala ameninţare la adresa stabilităţii şi dezvoltării economice, a însăşi existenţei ei ca stat. Retragerea sprijinului (cel puţin) “moral” pe care trupele încă staţionate în stînga Nistrului îl acordă regimului extremist de la Tiraspol devine de o importanţă deosebită. Presiunile la adresa Tiraspolului (primele efecte s-au concretizat prin începerea procesului de eliberare a deţinuţilor politici) trebuie coroborate cu cele în direcţia retragerii contingentelor ruseşti din regiune.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru Caucaz. Retragerea trupelor ruseşti din aşa-zisele “republici” separatiste ar reprezenta începutul normalizării situaţiei din regiune. Coordonarea eforturilor diplomaţiilor ţărilor GUUAM-ului confruntate cu problemele separatiste, adoptarea unei strategii de apărare comune, în spiritul principiilor Parteneriatului pentru Pace ar mări considerabil efectele asupra factorilor de decizie implicaţi.

Noua putere de la Chişinău poartă pe umeri decizii de o importanţă capitală pentru viitorul ţării. De aceea Republica Moldova, care şi-a afirmat continuu dorinţa de consolidare a instituţiilor democratice şi economice în spirit european trebuie să continue drumul spre Europa. Iar cei care o conduc pe acest drum trebuie să se supună unui singur interes: acela de a-şi vedea propriul popor în rîndul marii familii a democraţiilor europene.

Summit-ul GUUAM Planul ucrainean