Alegerile parlamentare din 2019 în Republica Moldova - alegeri.md
 MonitoringPoliticaComentarii

Cum va evolua “Planul ucrainean” de reglementare a conflictului transnistrean?

|versiune pentru tipar||
Igor Boţan / 5 iunie 2005
ADEPT logo

Reacţiile societăţii civile

Drept reacţie la specificarea “Planului ucrainean” că reglementarea problemei transnistrene trebuie să întrunească susţinerea societăţii civile din Republica Moldova, Asociaţia pentru Politică Externă (APE), fondată din foşti demnitari de cel mai înalt nivel, foşti diplomaţi, experţi în domeniul politicii externe etc., a făcut recent publică o declaraţie în care a ţinut să menţioneze părţile pozitive şi cele negative ale Planului respectiv.

Printre părţile pozitive au fost menţionaţi următorii factori: a) sporirea interesului Ucrainei faţă de soluţionarea conflictului transnistrean; b) renunţarea la formula federativă de reglementare a conflictului şi acceptarea soluţionării problemei în baza Constituţiei Republicii Moldova, prin crearea unor spaţii juridic, economic, social, de apărare, vamal, umanitar unice, şi nu comune; c) accentuarea necesităţii soluţionării conflictului prin democratizarea regiunii transnistrene; d) implicarea în calitate de observatori a Statelor Unite şi Uniunii Europene în anumite faze ale procesului de reglementare.

Pe de altă parte, carenţele semnalate de APE se referă la un şir de ambiguităţi şi contradicţii din punctul de vedere al dreptului internaţional, lucruri care pot submina serios securitatea, stabilitatea şi viabilitatea statului reintegrat, dar mai cu seamă capacitatea ulterioară a acestuia de a-şi atinge scopul strategic — integrarea europeană. Printre neajunsuri sînt menţionate: a) omiterea problemei demilitarizării regiunii transnistrene, omiterea problemei securizării segmentului transnistrean al frontierei în combaterea traficului ilegal şi contrabandei; b) menţinerea vechii formule de două state garante — Rusia şi Ucraina, şi a vechiului aranjament tripartit “de menţinere a păcii”; c) propunerea de a organiza “alegeri libere anticipate” în sovietul suprem al Transnistriei care poate doar legaliza instituţiile regimului în lipsa eliminării factorilor care au garantat stabilirea şi fortificarea regimului, adică în lipsa demilitarizării şi decriminalizării regiunii; d) acordarea ipotetică a “dreptului locuitorilor la autodeterminare”, care stîrneşte doar nedumeriri etc.

APE s-a pronunţat, în general, în favoarea “Planului ucrainean” însă, pentru a depăşi pericolele menţionate, propune ca Republica Moldova să solicite sprijinul comunităţii internaţionale, astfel încît să determine administraţia transnistreană să întreprindă o serie de măsuri care ar demonstra “voinţa politică minimă” de demarare a procesului de democratizare a regiunii: îndeplinirea deciziilor CEDO şi eliberarea prizonierilor politici; ridicarea tuturor obstacolelor în calea retragerii muniţiilor şi echipamentului miliar rusesc din regiune; anularea oricăror restricţii la circulaţia persoanelor şi bunurilor în/ din regiunea transnistreană; asigurarea accesului liber al misiunilor internaţionale la depozitele de armament din regiune.

Merită menţionat faptul că există un anumit grad de convergenţă între propunerile APE şi acţiunile autorităţilor care au urmat sau care vor urma. Această aparentă convergenţă poate însemna că în “Planul ucrainean” în mod premeditat nu au fost incluse un şir de măsuri pentru evitarea respingerii lui din start din partea unor importanţi actori interni şi internaţionali.

Atitudinile fracţiunilor parlamentare

Cu toate neajunsurile menţionate, “Planul ucrainean” este, în principiu, considerat un document care poate servi drept principal punct de reper în soluţionarea conflictului transnistrean de către liderii principalelor formaţiuni politice şi fracţiunilor parlamentare. Acest lucru se datorează preponderent faptului că principiul de bază al “Planului ucrainean” se axează pe soluţionarea conflictului prin oferirea unui statut juridic special localităţilor din partea stîngă a Nistrului, care să se încadreze în actuala Constituţie a RM. Cel puţin, aşa transpare din poziţiile public exprimate, dar mai ales din reacţiile de după întîlnirea din 6 iunie a Preşedintelui Vladimir Voronin cu conducerea Parlamentului şi cu liderii fracţiunilor parlamentare. În urma întîlnirii respective s-a decis că la 10 iunie să fie convocată o şedinţă specială a Parlamentului în cadrul căreia să fie dezbătute clauzele “Planului ucrainean”, după care Legislativul să adopte o declaraţie care va reflecta atitudinea acestuia faţă de documentul respectiv. Practic toţi liderii fracţiunilor parlamentare au lăsat să se înţeleagă că “Planul ucrainean” trebuie tratat ca atare, autorităţilor moldoveneşti şi clasei politice revenindu-i misiunea să evite părţile vulnerabile şi să-l aducă în albia practicilor europene de depăşire a conflictelor. Merită menţionat faptul că dacă preconizata declaraţie a Parlamentului faţă de “Planul ucrainean” va fi adoptată, atunci aceasta va fi singura de acest gen de după izbucnirea conflictului armat în 1992.

Eforturile diplomatice

Preconizatele dezbateri parlamentare şi eventuala declaraţie a Parlamentului pot fi privite drept un mecanism de atingere a unui larg consens intern în privinţa planului de reglementare a conflictului transnistrean. În acelaşi timp, este în plină desfăşurare şi activitatea diplomatică de obţinere a suportului internaţional pentru “Planul ucrainean”, lucru extrem de important şi pentru consensul intern. După toate aparenţele activitatea diplomatică are menirea să elimine lacunele “Planului ucrainean” semnalate de societatea civilă şi opoziţia moldovenească. Astfel, dacă democratizarea regiunii transnistrene este prevăzută în mod expres de “Planul ucrainean”, atunci suportul pentru demilitarizarea şi decriminalizarea regiunii, care sînt considerate de către opoziţia moldovenească drept obiective indispensabile, dar care nu sînt menţionate în mod expres în “Planul ucrainean”, se urmăreşte a fi obţinut prin intermediul statelor, instituţiilor europene şi euro-atlantice interesate. În acest sens, sînt invocate obligaţiile Rusiei de a-şi retrage muniţiile şi trupele din regiune, decizia CEDO “privind cazul Ilaşcu”, necesitatea securizării hotarelor etc.

Vizita efectuată de Preşedintele Voronin la Bruxelles în perioada 7–8 iunie, exact înaintea şedinţei speciale a Parlamentului dedicate “Planului ucrainean”, discuţiile purtate cu Secretarul General al Alianţei Nord-Atlantice, Jaap de Hoop Scheffer, şi cu Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă şi Securitate Comună al UE, Javier Solana, se încadrează perfect în această logică. Merită menţionat faptul că ambii demnitari menţionaţi mai sus au fost printre cei care s-au implicat activ acum un an şi jumătate pentru a-l convinge pe Preşedintele Voronin să se abţină de la semnarea “Memorandumului Kozak”. Tot ei au fost cei care şi-au făcut public suportul în cadrul ministerialei OSCE din anul trecut pentru Declaraţia de Stabilitate şi Securitate pentru RM, pe care Rusia a respins-o. De aceea, aşteptările legate de un eventual sprijin din partea instituţiilor respective pentru “Planul ucrainean”, dar şi de corecţia acestuia sînt justificate.

Fără îndoială, acest gen de eforturi diplomatice va avea un impact benefic pentru adoptarea de către Parlamentul RM (cu condiţia că şi fracţiunea PC va consemna) a formulei de consens asupra “Planului ucrainean”, mai cu seamă că în alocuţiunea din 7 iunie adresată Consiliului Nord-Atlantic Preşedintele Voronin a făcut un şir de afirmaţii extrem de importante, invocînd necesitatea: a) elaborării unui Plan Individual de Acţiuni de Parteneriat RM-NATO, care să se desfăşoare în paralel cu implementarea Planului de Acţiuni RM-UE; b) demilitarizării complete a regiunii transnistrene şi introducerea pacificatorilor civili, proces în care să se poată implica SUA, OSCE, UE şi Ucraina; c) dezvoltării unor relaţiilor cu NATO care să depăşească un simplu “exerciţiu academic”; d) “retragerii neîntîrziate, necondiţionate şi complete a forţelor armate ale Federaţiei Ruse din Republica Moldova, care ar da un impuls decisiv soluţionării problemei transnistrene”; e) modificării formatului pentalateral şi mecanismului de pacificare existent ineficiente, formatul extins de negocieri urmînd să includă UE, OSCE, SUA, Rusia, Ucraina şi România; f) instituirii controlului comun moldo-ucrainean de frontieră şi vamal, şi desfăşurarea unei misiuni internaţionale de monitorizare a frontierei moldo-ucrainene, în special pe segmentul transnistrean al acesteia; g) cooperării NATO şi UE cu Rusia în reglementarea şi prevenirea conflictelor, ridicării în cadrul dialogului lor cu Rusia a problematicii “drepturilor omului în regiunea transnistreană, solicitîndu-i contribuţia la eliberarea neîntîrziată a celor doi deţinuţi politici din grupul Ilaşcu, în conformitate cu decizia CEDO din 8 iulie 2004”.

Astfel, se poate crea o situaţie benefică pentru acceptarea atît pe plan intern, cît şi pe plan extern a “Planului ucrainean” în calitate de principal document de referinţă în eforturile de reglementare a conflictului transnistrean. În acest sens, este relevant că o parte a presei de opoziţie îl îndeamnă pe Preşedintele Voronin să “bată fierul cît e cald”. Aceasta, fiindcă în prezent Ucraina are nevoie de susţinerea RM în procesul de aderare la OMC, iar instituţiile internaţionale doresc să scape de un conflict ce mocneşte deja la hotarele NATO şi UE. Este interesant că în această situaţie şi reprezentanţii Rusiei sînt nevoiţi să afirme că susţin “Planul ucrainean”, că nu ar avea nimic împotriva lărgirii formatului de negocieri, dar cu condiţia ca ambele părţi, adică atît RM, cît şi Transnistria, să fie de acord cu aceste inovaţii. La fel de interesant este că aceste afirmaţii se fac într-un context care le amintesc autorităţilor moldoveneşti despre problemele legate de pătrunderea bunurilor moldoveneşti pe pieţele Rusiei şi de eventuala majorare de două ori a preţurilor la gazele naturale.

Reacţiile autorităţilor transnistrene

După o reacţie negativă, exprimată imediat după publicarea “Planului ucrainean”, autorităţile transnistrene au decis‚ probabil, să ignore documentul respectiv. Cel puţin, mass-media oficială din regiune s-a abţinut o perioadă de la dezbateri şi comentarii. Abia după întîlnirea de la Iasiki a preşedinţilor Vladimir Voronin şi Victor Iuşcenko, în cadrul căreia s-a convenit asupra: a) unei adresări comune a celor doi preşedinţi către Secretarul General al Consiliului UE şi Preşedintele Comisiei Europene în care se solicită instituirea unei monitorizări internaţionale a segmentului transnistrean al frontierei moldo-ucrainene; b) crearea unor puncte de grăniceri şi vamale mixte moldo-ucrainene, mass-media oficială din Transnistria s-a văzut nevoită să reacţioneze. Este adevărat că reacţiile au fost canalizate în albia vizitei la Tiraspol a lui Piotr Poroşenko, secretar al Consiliului Naţional de Securitate şi Apărare al Ucrainei care la cererea Preşedintelui Iuşcenko a avut o întrevedere cu uşile închise cu liderul transnistrean Igor Smirnov. Conform agenţiei oficiale “Olvia-press”, Poroşenko ar fi asigurat autorităţile transnistrene că piatra de temelie a “Planul ucrainean” este “atingerea de comun acord a compromisului între cele două părţi implicate în conflict”.

La rîndul lor, liderii transnistreni subliniază că ei acceptă doar cei “şapte paşi” de soluţionare a conflictului propuşi de Preşedintele Iuşcenko în cadrul summit-ului GUUAM de la Chişinău, din 22 aprilie, mai cu seamă propunerea de monitorizare internaţională a alegerilor în sovietul suprem al Transnistriei, care ar deschide calea spre legitimarea regimului. De fapt, este singurul obiectiv pe care liderii transnistreni îl urmăresc, în afara contextului în care s-a propus efectuarea monitorizării alegerilor, care ar trebui să se desfăşoare în baza legislaţiei transnistrene, lucru pe care Poroşenko l-ar fi confirmat.

Reacţia relativ conciliantă a mass-media oficiale din Transnistria faţă de “Planul ucrainean” are la bază aluzia că autorităţile transnistrene ar putea urma exemplul celor moldoveneşti în cazul “Memorandumului Kozak”, care a fost “ratificat”, iar apoi respins. Adică, autorităţile transnistrene ar putea urma prevederile “Planului ucrainean” pînă la legitimarea alegerilor în sovietul suprem, după care să invoce necesitatea “atingerii de comun acord a compromisului între cele două părţi implicate în conflict”, aşa cum prevedea “Memorandumul Primakov” din 1997, lucru susţinut în mod univoc de Rusia şi care ar fi fost promis şi de Poroşenko.

Planul ucrainean De ce a fost nevoie de alegeri noi?