“Dezgheţarea” rapidă poate provoca “inundaţii” / e-democracy.md

“Dezgheţarea” rapidă poate provoca “inundaţii”

Igor Boţan / 15 aprilie 2008

Întîlnirea Voronin — Smirnov

La 11 aprilie 2008, după o pauză de 6 ani şi jumătate, la Bender a avut loc întîlnirea Preşedintelui Vladimir Voronin cu liderul transnistrean Igor Smirnov. Evenimentul a avut caracter senzaţional. Judecînd după comportament, Smirnov ar fi dorit să evite această întîlnire, pentru el fiind prioritară recunoaşterea de către Rusia a independenţei Transnistriei. Federaţia Rusă, care controlează în totalitate regimul lui Smirnov, a insistat în mod constant că soluţionarea diferendului transnistrean poate avea loc doar prin negocieri, cu participarea în calitatea de partea egală a reprezentanţilor Transnistriei. Cum în Republica Moldova au demarat pregătirile pentru alegerile parlamentare, programate să aibă loc în martie 2009, Preşedintele Voronin s-a văzut nevoi să renunţe la faimoasa sa declaraţie din august 2004, care anunţa că în procesul că soluţionare a conflictului nu se va mai întîlni cu “marionetele”, ci doar cu “păpuşarii”. O consecinţa directă a întîlnirii lui Voronin cu Smirnov ar trebuie să fie reluarea procesului de negocieri.

Dacă Voronin ar fi refuzat în continuare să se întîlnească cu Smirnov, acesta din urmă ar fi speculat acest refuz pe fundalul recentei pledoarii a Rusiei pentru “integritatea teritorială” a Republicii Moldova, bazată pe afirmaţia că “potenţialul procesului de negocieri nu este epuizat încă”. Adică, blocarea în continuare a reluării negocierilor ar fi alimentat speculaţiile regimului transnistrean privind necesitatea recunoaşterii independenţii de către Rusia în contextul “precedentului Kosovo”. În acest sens, Smirnov a căutat diferite pretexte pentru a evita întîlnirea cu Voronin, refuzînd sa se întîlnească pe teritoriul controlat de autorităţile constituţionale. În schimb, Voronin a trebuit să se umilească în faţa celui pe care l-a numit în ultimii ani “bandit”, “criminal” etc., şi să accepte să meargă la Bender, aflat sub controlul forţelor separatiste. Acest detaliu vorbeşte de la sine, despre cine a avut un interes mai mare pentru întîlnire.

Totuşi, şi Smirnov a găsit un rost pentru întîlnirea cu Voronin. Asta după ce luase în zeflemea, numind fanteziste afirmaţiile lui Voronin din interviul din luna martie pentru publicaţia moscovită “Kommersant” privind paşii pe care este gată să-i întreprindă pentru soluţionarea conflictului transnistrean. Anume în acel interviu Voronin a anunţat că pentru realizarea unui progres în reluarea procesului de negocieri este gata să se întîlnească cu Smirnov.

Rostul pentru a accepta întîlnirea cu Voronin a fost formulat de Smirnov dur şi precis — a discuta pe marginea recunoaşterii independenţei Transnistriei. Dar, de fapt, Smirnov a fost obligat să se conformeze indicaţiilor ministrului de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, care i-a spus “nado”, şi să accepte o discuţie telefonică cu Preşedintele Voronin, iar apoi şi întîlnirea propriu-zisă. Aşa cum anunţase după discuţia telefonică din 7 aprilie, Smirnov a acceptat să se întîlnească cu Voronin pentru a-i înmîna “acordul de prietenie dintre Transnsitria şi Republica Moldova”, adică un acord între două state suverane.

În plus, pentru a accentua atitudinile negative faţă de Republica Moldova, maşina propagandistică transnistreană a desfăşurat o activitatea furibundă pe fundalul întîlnirii lui Voronin cu Smirnov, punînd în evidenţă faptul că Voronin nu este credibil în ochii administraţiei de la Tiraspol. Opiniei publice i s-a amintit despre: cazul fostului ministru al Apărării, arestat în martie 2005; refuzul lui Voronin de a semna Memorandumul Kozak în 2003; “blocada economică” instituită în 2006 pe fundalul recentelor cazuri, fără precedent, a traficului de droguri prin teritoriul Republicii Moldova; un şir de alte fapte, care ar demonstra că Transnsitria nu ar avea nici un motiv să-şi dorească să aibă ceva în comun cu Republica Moldova, urmînd doar să-şi reglementeze relaţiile printr-un “acord de prietenie”.

După întîlnirea de o oră şi jumătate, Voronin şi Smirnov au apărut în faţa camerelor de luat vederi pentru a comenta pe marginea discuţiilor purtate. Cele două feţe crispate vorbeau extrem de elocvent despre sentimentele reciproce pe care le nutresc cei doi, dar şi despre faptul că doar circumstanţele i-au forţat să se întîlnească tete-a-tete. Smirnov a ţinut să profite de situaţie, subliniind că Voronin îi este oaspete la Bender şi că în această calitate îi oferă generos posibilitatea să vorbească primul în faţa jurnaliştilor. De asemenea, Smirnov a ţinut să sublinieze că i-a înmînat lui Voronin proiectul “acordului de prietenie”, pe care cele “două părţi egale” ar trebuie să-l semneze şi să-l ratifice în calitate de state suverane şi independente. În ultima instanţă, Smirnov a subliniat ce aşteaptă de la autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova: un tratament de la egal la egal; eliminarea tuturor barierelor economice şi comerciale cu care se confruntă Transnsitria. În pofida modalităţii în care a ţinut Smirnov să pună accentele, Preşedintele Voronin a evitat în mod ostentativ să se refere la propunerile provocatoare ale lui Smirnov, axîndu-se pe problemele care îl interesau cu precădere — măsurile de restabilire a încrederii dintre cele două maluri ale Nistrului, adică măsuri ce reies în mod direct din iniţiativele sale, lansate în octombrie 2007.

Cedările pe care le-a făcut Voronin în cadrul întîlnirii cu Smirnov se reduc, deocamdată, la promisiunea de a se adresa oficialilor UE şi SUA în vederea eliminării interdicţiei de circulaţie pentru cei 17 demnitari transnistreni, evident, în schimbul eliminării interdicţiilor de acces pe teritoriul Transnsitriei pentru un şir de demnitari moldoveni. În schimb, Preşedintele Voronin şi-a asigurat un sprijin semnificativ din partea participanţilor la procesul de negocieri în “format 5+2”. Astfel, reprezentatul special al UE în Republica Moldova, Kalman Mizei, a ţinut să aprecieze în termeni pozitivi eforturile Preşedintelui Voronin. Întîlnirea lui Voronin cu Smirnov a fost sincronizată cu întîlnirea ambasadorilor SUA şi UK — Michael Kirby şi John Meyer, speaker-ul transnsitrean Evghenii Şevciuk, cu care au fost discutată posibilitatea realizării proiectelor infrastructurale, menţionate în iniţiativele lui Voronin din octombrie 2007. Mai mult, proiectele menţionate fac parte din Strategia Naţională de Dezvoltare (SND) pentru anii 2008–2011 şi din programului Guvernului Greceanîi, instaurat recent.

Toate cele menţionate mai sus au fost aranjate astfel ca să dea impresia că întîlnirea lui Voronin cu Smirnov, chiar dacă a fost un eveniment neplăcut pentru primul, a fost totuşi unul necesar pentru relansarea unui plan vast de reglementare a conflictului, care nici pe departe nu are contururi încă încheiate.

Reiterarea atitudinii Preşedintelui Voronin faţă de problema transnistreană

La 3 aprilie 2008, cu doar o săptămînă înaintea întîlnirii cu Smirnov, poziţia Republicii Moldova faţă de conflictul transnistrean a fost reiterată de către Preşedintele Voronin în cadrul summit-ului NATO de la Bucureşti:

Republica Moldova depune eforturi pentru a atrage atenţia comunităţii internaţionale asupra situaţiei incerte generate de conflictul transnistrean, care timp de peste 16 ani creează instabilitate şi afectează securitatea regionala. Din această cauză ţara rămîne divizată politic şi teritorial, cu peste jumătate de milion de cetăţeni moldoveni ţinuţi ostatici de un regim separatist;
problema transnistreană alimentează potenţialul de insecuritate şi instabilitate nu doar pentru Republicii Moldova, ci pentru întreaga regiune. Din cauza conflictului transnsitrean este blocat procesul de modernizare a Republicii Moldova. Interferenţa problematicii transnistrene se resimte în subminarea Tratatul FACE, extinderea NATO, sistemele de apărare anti-racheta în Europa, cazul Kosovo;
poziţia oficială a Moldovei în privinţa conflictului transnistrean ţine de: identificarea unei soluţii viabile, care trebuie să se axeze pe demilitarizarea şi interzicerea staţionarii trupelor şi obiectivelor militare străine pe teritoriul naţional, in conformitate cu statutul recunoscut de neutralitate al Republicii Moldova; acordarea unui statut echitabil regiunii transnistrene în componenţa unei Moldove suverane, indivizibile şi integre din punct de vedere teritorial;
în procesul de soluţionare a conflictului transnistrean Republica Moldova va rămîne ataşată realizării aspiraţiilor sale pro-europene, implicării cît mai active a tuturor parţilor pentru recunoaşterea neutralităţii sale constituţionale şi promovarea reintegrării ţarii în baza dreptului internaţional (după Moldpres).

Înmînîndu-i aşa-zisul “acord de prietenie” lui Voronin la întîlnirea din 11 aprilie, Smirnov a ţinut să pună în evidenţă faptul că are un punct de vedere diametral opus faţă de soluţionarea conflictului transnistrean. De fapt, “acordul de prietenie” al lui Smirnov este şi un răspuns la “iniţiativele din octombrie” ale lui Voronin. Imediat după întîlnirea cu Smirnov, Voronin a ţinut să accentueze, că în procesul reglementării transnistrene nici nu poate fi vorba despre cedări nefondate “regimului separatist” şi că procesul de căutare a unei soluţii viabile a conflictului transnistrean în formatul “5+2” nu prevede federalizarea Republicii Moldova.

Reacţii la întîlnirea Voronin-Smirnov

Întîlnirea Voronin-Smirnov a fost comentată în contradictoriu de presa de la Chişinău. Presa afiliată partidului de guvernămînt a avut, ca de obicei, reacţii elogioase la adresa curajului şefului statului. În schimb, părerile cele mai frecvente, atît din presa independentă, cît şi cea care simpatizează cu opoziţia s-au redus la constatări că:

Preşedintele Voronin n-a rezistat presiunilor, fiind forţat să se întîlnească cu Smirnov, şi acceptînd să fie umilit şi înfrînt de Rusia şi “marionetele” sale din Transnsitria;
acceptînd întîlnirea cu Smirnov, Preşedintele Voronin supune Republica Moldova pericolului transnistrizării;
după întîlnirea Voronin-Smirnov lucrurile vor reveni la negocierile sterile, adică la situaţia de acum 10 sau 7 ani, cînd Voronin a venit la guvernare şi promisese o soluţionare rapidă a conflictului;
Voronin, făcînd jocul lui Putin în Transnistria, transformă Republica Moldova într-o enclavă, plasată în coastele Ucrainei pentru a-i submina cursul euroatlantic;
diplomaţii şi reprezentanţii UE, SUA şi OSCE, care s-au referit în termeni pozitivi despre întîlnirea Voronin-Smirnov nu au fost în stare să înţeleagă stratagemele şi şiretlicurile diplomaţiei ruseşti;
în definitiv, Voronin a fost înfrînt categoric, cu un “scor de maidan”, de către Moscova şi Tiraspol.

Punctele de vedere, expuse mai sus, se înscriu în logica, potrivit căreia, abordarea de către Preşedintele Voronin a problemei transnistrene este principial greşită. Un şir de formaţiuni de opoziţie şi experţi locali consideră că soluţia corectă pentru Republica Moldova este să facă front comun cu Georgia şi Ucraina în favoarea unui demers pro-NATO, ci nu să insiste asupra neutralităţii Republicii Moldova. Axarea pe ideea neutralităţii este impusă de Rusia şi reflectă interesele acesteia. Se presupune că cedarea în faţa Rusiei în problema neutralităţii doar deschide “cutia Pandorei”. În acest sens, Preşedintelui Voronin i se aduc acuzaţii de promovarea unor interese obscure şi negocieri netransparente.

Merită remarcat faptul, că punctele de vedere menţionate mai sus fac abstracţie de contextul nou, absolut diferit de cel în care a avut loc întîlnirea Voronin-Smirnov:

recunoaşterea independenţei Kosovo de către principale state Occidentale i-a oferit Rusiei oportunitatea de a proceda similar în privinţa enclavelor separatiste din CSI. Autorităţile Republicii Moldova au avut temeri că Rusia va proceda simetric. Rusia însă s-a abţinut de a “maimuţări” Occidentul, în pofida ameninţărilor de a considera precedentul Kosovo drept unul universal. Mai mult, după audierile din Duma de Stat, Rusia a făcut publică o Declaraţie în care a conformat recunoaşterea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Există cauze profunde pentru un astfel de comportament şi care încă trebuie înţeles. În aceste circumstanţe trebuie să se discearnă clar ce e mai potrivit pentru Republica Moldova — sa revină la negocieri, fie şi cu preţul întîlnirii umilitoare a lui Voronin cu Smirnov sau ca lucrurile să fie lăsate să se desfăşoare la întîmplare;
revenirea la negocieri în 2008 nu echivalează cu revenirea la status quo antes 2001 din simplul motiv că în prezent negocierile se vor desfăşura pe fundalul existenţei controlului pe segmentul transnistrean al hotarului moldo-ucrainean şi a misiunii EUBAM. Ministrul Reintegrării, Vasile Şova, a trebuit să părăsească negocierile în februarie 2006 pentru a evita explicaţiile legate de introducerea controlului la frontieră, însă măsura de răspuns a Tiraspolului a fost părăsirea procesul de negocieri, blocarea căruia durează mai bine de doi ani. Soluţionarea conflictului în afara procesului de negocieri este categoric exclusă de Rusia, care controlează în totalitatea regiune transnistreană. Deci, revenirea la negocieri după întîlnirea Voronin-Smirnov înseamnă o revenire la acelaşi punct, dar totuşi o revenire într-un context mult mai favorabil pentru Republica Moldova;
negocierile, dacă vor demara după întîlnirea Voronin-Smirnov, se vor desfăşura în contextul eforturilor susţinute ale Ucrainei de integrare în structurile euroatlantice. La summit-ul NATO de la Bucureşti Ucrainei i s-a promis că peste jumătate de an, în cadrul unui summit ministerial, va fi totuşi invitată să semneze un plan de pre-aderare la NATO. Mai mult, în cadrul celei de a V-a Adunări a World Movement for Democracy, desfăşurată la Kiev în perioada 6–9 aprilie 2008, Preşedintele Victor Iuşcenco a afirmat că Preşedintele Franţei i-ar fi promis să examineze posibilitate oferirii Ucrainei către toamna acestui an a unui acord de asociere cu UE pentru a echilibra efectul legat de amînarea ofertei de a semna planul de pre-aderare la NATO.

Transnistria — valiza fără mîner a Rusiei?

Şi la Tiraspol elitele separatiste s-au arătat foarte nemulţumite de comportamentul Rusiei. Dar, fiind dependente în totalitate de bunăvoinţa Moscovei, acestea s-au văzut nevoite să se conformeze noii conjuncturi. Demoralizarea elitelor transnistrene este provocată de faptul că în ultimii 3 ani au fost încurajate să desfăşoare campanii propagandistice în regim non-stop de convingere a cetăţenilor că Rusia va utiliza “universalitatea precedentului Kosovo” pentru recunoaşterea independenţei Transnistriei, iar acum impune căutarea unei soluţii de compromis cu Republica Moldova.

Audierile din luna martie şi Declaraţia Dumei de Stat a Rusiei pe marginea republicilor nerecunoscute — Abhazia, Osetia de Sud şi Transnistria, a pus în evidenţă faptul că ameninţările Rusiei de a trata “cazul Kosovo” ca pe un precedent universal a fost un bluf banal. În această ordine de idei, un şir de deputaţi transinstreni s-au văzut nevoiţi să acuze Rusia de lipsă de voinţă de a-şi onora promisiunile şi de suferinţele transnistrenilor, care sînt nevoiţi să trăiască într-o condiţie materială extrem de precară, suportînd lipsuri din cauza orientării pro-ruseşti, care iată că se dovedeşte a fi sterilă.

Aceste atitudini au provocat în premieră un scandal politic la Tiraspol, între membrii “vechii gărzi” separatiste, care s-a apucat să identifice vinovaţii pentru noile atitudini ale Moscovei faţă de enclava separatistă. Sovietul Suprem chiar l-a învinuit pe ministrul de externe, Valerii Liţkai, de incapacitatea profesională. Apărîndu-se, Liţkai a trebuit să le amintească tuturor poziţia neclintită a Rusiei, de a soluţiona conflictul transnistrean în baza întegrităţii teritoriale a Republicii Moldova prin oferirea unui statut garantat Transnistriei. El a mai menţionat că actualmente între Republica Moldova şi Transnsitria există, de fapt, relaţii confederative, lăsînd să se înţeleagă că cea mai bună soluţie ar fi una federativă. Se observă că “soluţia” spre care înclină Liţkai pare a fi una intermediară, între cele promovate public de către Voronin şi Smirnov.

Totuşi, comportamentul Rusiei are explicaţii profunde. Un şir de experţi ruşi au încercat să argumenteze de ce Rusia s-a văzut nevoită să procedeze contrar propriilor ameninţări de a considera “cazul Kosovo” drept precedent universal:

după retragerea trupelor ruseşti din Priştina în 2003, Rusia nu mai avea nici o pîrghie reală de influenţă asupra situaţiei. Opunîndu-se soluţiilor propuse de SUA şi principalele state din UE, Rusiei nu-i rămînea decît să apeleze la “respectarea dreptului”. După declaraţia independenţei Kosovo şi recunoaşterea acesteia de către un şir de state, dilema Rusiei era — să “maimuţărească”, recurgînd la “universalitatea precedentului Kosovo”, ori să se erijeze în “apărător consecvent al dreptului internaţional”. De fapt, această dilema nici nu a existat;
Rusia a fost sortită să aleagă “apărarea normelor dreptul internaţional”, refuzînd să satisfacă aşteptările enclavelor separatiste din CSI de a le recunoaşte independenţa, deşi, începînd cu 2005, le-a alimentat constant. Explicaţia este că, oricum, atît problema Kosovo, în particular, cît şi cea a Serbiei, în general, va deveni în viitorul apropiat o “problemă internă” a UE, care foloseşte drept “momeală” promisiunea de a le include în UE. Reformarea şi modernizarea lor separată poate fi înfăptuită mai rapid, decît în situaţia menţinerii lor împreună cu un statut incert;
dacă în această situaţie Rusia ar recunoaşte ca măsură de răspuns la “cazul Kosovo” enclavele separatiste din CSI, acest lucru ar submina definitiv CSI-ul, care şi aşa este o structură semi-moartă. CSI nu are atractivitatea UE. Eventualele probleme generate de recunoaşterea enclavelor separatiste din CSI ar antagoniza relaţiile Rusiei nu doar cu statele GUAM, ci şi pe cele cu Kazahstan şi Belarus, care s-ar fi simţi ameninţate de un astfel de comportament. Spre deosebire de UE, Rusia nu poate oferi nimic în schimbul recunoaşterii enclavelor separatiste pe care le menţine pe linia de plutire. După “monetizarea relaţiilor” din cadrul CSI, Rusia are drept pîrghii de influenţă doar recurgerea la ameninţări cu instituirea embargourilor;
Summit-ul NATO de la Bucureşti a pus în evidenţă faptul că intenţiile declarate ale Kievului şi Tbilisi de a primi planuri de pre-aderare la NATO le-au creat anumite probleme, dar şi oportunităţi suplimentare în raporturile cu Rusia. A fost lărgit şi cîmpul de manevră al Washingtonului şi Bruxelles-ului. Cedînd Rusiei temporar în privinţa planurilor de pre-aderare pentru Georgia şi Ucraina, NATO şi-a consolidat poziţiile în problema scutului anti-racheta. Georgia poate juca pe muchia: aderarea la NATO vs. nerecunoaşterea independenţei Abhaziei şi Osetiei de către Rusia. În Ucraina ameninţările Rusiei referitoare la Crimeea contribuie la consolidarea clasei politice şi dă argumente noi în favoarea vectorului euroatlantic. Contrastul efectelor aderării ţărilor Europei Centrale şi de Est la NATO şi UE cu efectele statutului de principali aliaţi ai Rusiei în CSI a Belarusului şi Armeniei este izbitor, alimentînd pledoaria pentru cursul euroatlantic;
Republica Moldova încearcă să beneficieze de pe urma acesteia noi conjuncturi, create de alţii. Preşedintele Voronin doreşte, probabil, să profite de această situaţie, prin pachetul pe propuneri pe care l-a făcut Rusiei şi care, în linii mari, pare să fie susţinut atît de UE, cît şi de SUA. Dar, în aceste circumstanţe, şi Rusia pare să dorească să profite de “obidienţa” Chişinăului, pentru a crea măcar un eveniment pozitiv în spaţiul CSI — să propună un fel de soluţie “anti-Kosovo”, care i-ar confirma pretenţia de apărător al dreptului internaţional, evident, fără a risca să-şi piardă influenţa în regiune.

Concluzii

În contextul noii conjuncturi regionale, Preşedintele Vladimir Voronin a obţinut în urma întîlnirii din 11 aprilie 2008 cu Smirnov un scor mai degrabă pozitiv decît negativ. Ponderea victoriei propagandistice pe care a obţinut-o cu un an înainte de alegerile parlamentare din 2009 este greu de subestimat pentru partidul de guvernămînt. Practic, Voronin a obţinut un aviz pozitiv pentru iniţiativa sa din octombrie 2007 privind planul de restabilire a încrederii reciproce dintre cele două maluri ale Nistrului. Instituirea grupurilor de lucru şi probabilitatea înaltă de reluare a procesului de negocieri în format “5+2” este o dovadă în acest sens. Suportul din partea reprezentanţilor SUA, UE şi OSCE a iniţiativelor lui Voronin şi promisiunile de susţinere financiară doar confirmă în plus existenţa unui trend pozitiv.
Din punct de vedere a intereselor de durată ale Republicii Moldova au dreptate cei care manifestă prudenţă în privinţa recentei performanţe a Preşedintelui Voronin. Diferenţierea ostentativă pe care o face Rusia dintre enclava separatistă din Republica Moldova şi cele din Georgia are un preţ pe care Republica Moldova a început să-l plătească în avans. Astfel, autorităţile moldoveneşti au păstrat tăcere în privinţa desfăşurării de către Rusia la 2 martie a.c. a alegerilor în Duma de Stat pe teritoriul Transnistriei ca pe propriul teritoriu. Acum urmează de văzut, dacă autorităţile moldoveneşti vor accepta la fel de tacit şi implementarea de către Rusia a prevederilor recentei Declaraţii a Dumei de Stat privind instituirea pe teritoriile enclavelor separatiste a tot felul de reprezentanţe. În Abhazia şi Osetia de Sud acest proces a început deja. Georgia, la fel ca şi în cazul alegerilor din 2 martie, a reacţionat rapid şi vehement, apelînd la suportul internaţional.
Faptul că Republica Moldova se desolidarizează de statele GUAM — Ucraina şi Georgia în privinţa relaţiilor cu NATO, o avantajează oarecum, în atitudinile Rusiei faţă de problema transnistreană, deşi asta nu este cea mai onestă atitudine a autorităţilor moldoveneşti. Însă din raţiuni tocmai legate de soluţionarea conflictului transnistrean este nechibzuită subminarea poziţiilor Ucrainei ca lider regional şi principal pivot al GUAM, prin declaraţii referitoare la o eventuală părăsire de către Republica Moldova a GUAM, aşa cum anunţase recent Preşedintele Voronin. Rolul Ucrainei în reglementarea transnistreană este la fel de important ca şi cel al Rusiei. Avansarea Ucrainei spre UE şi NATO este, de fapt, singura şi cea mai reală garanţie a recuperabilităţii Transnistriei de către Republica Moldova. În acest sens, trezeşte nedumerire insistenţa Preşedintelui Voronin asupra “recunoaşterii statutului de neutralitate” a Republicii Moldova. Dacă statele lumii recunosc suveranitatea Republicii Moldova, înseamnă că ele recunosc în mod automat şi norma constituţională referitoare la neutralitatea ei. După toate aparenţele, Preşedintele Voronin doreşte ca pe viitor propria lui ţară să nu poată modifica articolul cu pricina din Constituţie, fără acceptul statelor care i-ar “recunoaşte statutul de neutralitate”. Asta dă argumente opoziţiei să considere că, de fapt, Preşedintele Voronin doreşte limitarea suveranităţii ţării şi transformării acesteia într-un fel de protectorat internaţional.
Autorităţile moldoveneşti n-ar trebui să-şi facă iluzii în privinţa posibilităţii unei reglementări finale rapide a conflictului transnistrean. Cercuri influente din Rusia au făcut publice, cu diferite ocazii, scenariile celor mai probabile evoluţii a relaţiilor Rusiei cu enclavele separatiste. Este vorba despre aplicarea în paralel a două scenarii, care se completează reciproc, făcîndu-se trimitere la exemplul relaţiilor SUA cu Taiwan şi, respectiv, cu Puerto Rico. Se are în vedere că, în mod constant, va fi aplicată “taiwanizarea” relaţiilor, adică enclavele separatiste vor fi tratate de către Rusia ca state de facto independente. În paralel, va fi încurajată desfăşurarea periodică a referendumurilor de asociere a enclavelor separatiste cu Rusia, după modelul asocierii Puerto-Rico cu SUA. Astfel, vor fi create condiţii pentru “digestia” enclavelor separatiste de către Rusia, prin aducerea tuturor aspectelor vieţii lor interne în conformitate cu normele din Federaţia Rusă. Ambele abordări exclud necesitatea recunoaşterii independenţei enclavelor separatiste, oferind Rusiei posibilitatea de a se erija în postură de “apărător ferm al dreptului internaţional”, dar şi de menţinere în sfera sa de influenţă a statelor care suferă de pe urma separatismului. Asta e foarte comod pentru Rusia, ea putînd trata cum îi convine mai mult enclavele separatiste — ca state existente de facto, dar nerecunoscute, “contribuind” la soluţionarea conflictelor cu autorităţile constituţionale ale Moldovei şi Georgiei, sau ca entităţi populate de “conaţionali”, cetăţeni ai Federaţiei Ruse. De fapt, Rusia practică “taiwanizarea” relaţiilor cu enclavele separatiste încă din 1992, iar strategia asocierii cu Rusia după modelul Puerto-Rico a fost elaborată de Constantin Zatulin încă în 2000 şi prevedea în calitatea de element de bază oferirea masivă a cetăţeniei ruse locuitorilor enclavelor separatiste şi organizarea referendumurilor de asociere cu Rusia, lucru care s-a produs deja în 2006, în toate cele trei enclave separatiste. “Cazul Kosovo” nu avea nimic cu aceste strategii. În prezent, el este folosit din considerente de comoditate în argumentarea politicilor Rusiei faţă de regimurile separatiste, dar şi pentru sublinierea ataşamentului faţă de normele “dreptului internaţional”.
În circumstanţele menţionate mai sus este de preferat ca pînă la alegerile din 2009 să nu se meargă mai departe de restabilirea procesului de negocieri în format “5+2”, lăsînd eventuala elaborare a soluţiilor referitoarea la statutul Transnistriei pentru perioada postelectorală, cînd presiunea unor soluţii rapide, care pot fi doar proaste, va lipsi. Metaforic vorbind, “dezgheţarea” rapidă a conflictului transnistrean riscă să “inunde” întreaga Republică Moldova. În acest sens, e mai bine să se excludă temerile unei eventuale “transnistrizări” a Republicii Moldova.

Planul de Acţiuni a murit. Trăiască Planul!	Lucrurile merg într-o direcţie greşită…