Alegerile parlamentare din 2019 în Republica Moldova - alegeri.md
 MonitoringPoliticaComentarii

“Dezgheţarea” rapidă poate provoca “inundaţii”

|versiune pentru tipar||
Igor Boţan / 15 aprilie 2008
ADEPT logo

Întîlnirea Voronin — Smirnov

La 11 aprilie 2008, după o pauză de 6 ani şi jumătate, la Bender a avut loc întîlnirea Preşedintelui Vladimir Voronin cu liderul transnistrean Igor Smirnov. Evenimentul a avut caracter senzaţional. Judecînd după comportament, Smirnov ar fi dorit să evite această întîlnire, pentru el fiind prioritară recunoaşterea de către Rusia a independenţei Transnistriei. Federaţia Rusă, care controlează în totalitate regimul lui Smirnov, a insistat în mod constant că soluţionarea diferendului transnistrean poate avea loc doar prin negocieri, cu participarea în calitatea de partea egală a reprezentanţilor Transnistriei. Cum în Republica Moldova au demarat pregătirile pentru alegerile parlamentare, programate să aibă loc în martie 2009, Preşedintele Voronin s-a văzut nevoi să renunţe la faimoasa sa declaraţie din august 2004, care anunţa că în procesul că soluţionare a conflictului nu se va mai întîlni cu “marionetele”, ci doar cu “păpuşarii”. O consecinţa directă a întîlnirii lui Voronin cu Smirnov ar trebuie să fie reluarea procesului de negocieri.

Dacă Voronin ar fi refuzat în continuare să se întîlnească cu Smirnov, acesta din urmă ar fi speculat acest refuz pe fundalul recentei pledoarii a Rusiei pentru “integritatea teritorială” a Republicii Moldova, bazată pe afirmaţia că “potenţialul procesului de negocieri nu este epuizat încă”. Adică, blocarea în continuare a reluării negocierilor ar fi alimentat speculaţiile regimului transnistrean privind necesitatea recunoaşterii independenţii de către Rusia în contextul “precedentului Kosovo”. În acest sens, Smirnov a căutat diferite pretexte pentru a evita întîlnirea cu Voronin, refuzînd sa se întîlnească pe teritoriul controlat de autorităţile constituţionale. În schimb, Voronin a trebuit să se umilească în faţa celui pe care l-a numit în ultimii ani “bandit”, “criminal” etc., şi să accepte să meargă la Bender, aflat sub controlul forţelor separatiste. Acest detaliu vorbeşte de la sine, despre cine a avut un interes mai mare pentru întîlnire.

Totuşi, şi Smirnov a găsit un rost pentru întîlnirea cu Voronin. Asta după ce luase în zeflemea, numind fanteziste afirmaţiile lui Voronin din interviul din luna martie pentru publicaţia moscovită “Kommersant” privind paşii pe care este gată să-i întreprindă pentru soluţionarea conflictului transnistrean. Anume în acel interviu Voronin a anunţat că pentru realizarea unui progres în reluarea procesului de negocieri este gata să se întîlnească cu Smirnov.

Rostul pentru a accepta întîlnirea cu Voronin a fost formulat de Smirnov dur şi precis — a discuta pe marginea recunoaşterii independenţei Transnistriei. Dar, de fapt, Smirnov a fost obligat să se conformeze indicaţiilor ministrului de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, care i-a spus “nado”, şi să accepte o discuţie telefonică cu Preşedintele Voronin, iar apoi şi întîlnirea propriu-zisă. Aşa cum anunţase după discuţia telefonică din 7 aprilie, Smirnov a acceptat să se întîlnească cu Voronin pentru a-i înmîna “acordul de prietenie dintre Transnsitria şi Republica Moldova”, adică un acord între două state suverane.

În plus, pentru a accentua atitudinile negative faţă de Republica Moldova, maşina propagandistică transnistreană a desfăşurat o activitatea furibundă pe fundalul întîlnirii lui Voronin cu Smirnov, punînd în evidenţă faptul că Voronin nu este credibil în ochii administraţiei de la Tiraspol. Opiniei publice i s-a amintit despre: cazul fostului ministru al Apărării, arestat în martie 2005; refuzul lui Voronin de a semna Memorandumul Kozak în 2003; “blocada economică” instituită în 2006 pe fundalul recentelor cazuri, fără precedent, a traficului de droguri prin teritoriul Republicii Moldova; un şir de alte fapte, care ar demonstra că Transnsitria nu ar avea nici un motiv să-şi dorească să aibă ceva în comun cu Republica Moldova, urmînd doar să-şi reglementeze relaţiile printr-un “acord de prietenie”.

După întîlnirea de o oră şi jumătate, Voronin şi Smirnov au apărut în faţa camerelor de luat vederi pentru a comenta pe marginea discuţiilor purtate. Cele două feţe crispate vorbeau extrem de elocvent despre sentimentele reciproce pe care le nutresc cei doi, dar şi despre faptul că doar circumstanţele i-au forţat să se întîlnească tete-a-tete. Smirnov a ţinut să profite de situaţie, subliniind că Voronin îi este oaspete la Bender şi că în această calitate îi oferă generos posibilitatea să vorbească primul în faţa jurnaliştilor. De asemenea, Smirnov a ţinut să sublinieze că i-a înmînat lui Voronin proiectul “acordului de prietenie”, pe care cele “două părţi egale” ar trebuie să-l semneze şi să-l ratifice în calitate de state suverane şi independente. În ultima instanţă, Smirnov a subliniat ce aşteaptă de la autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova: un tratament de la egal la egal; eliminarea tuturor barierelor economice şi comerciale cu care se confruntă Transnsitria. În pofida modalităţii în care a ţinut Smirnov să pună accentele, Preşedintele Voronin a evitat în mod ostentativ să se refere la propunerile provocatoare ale lui Smirnov, axîndu-se pe problemele care îl interesau cu precădere — măsurile de restabilire a încrederii dintre cele două maluri ale Nistrului, adică măsuri ce reies în mod direct din iniţiativele sale, lansate în octombrie 2007.

Cedările pe care le-a făcut Voronin în cadrul întîlnirii cu Smirnov se reduc, deocamdată, la promisiunea de a se adresa oficialilor UE şi SUA în vederea eliminării interdicţiei de circulaţie pentru cei 17 demnitari transnistreni, evident, în schimbul eliminării interdicţiilor de acces pe teritoriul Transnsitriei pentru un şir de demnitari moldoveni. În schimb, Preşedintele Voronin şi-a asigurat un sprijin semnificativ din partea participanţilor la procesul de negocieri în “format 5+2”. Astfel, reprezentatul special al UE în Republica Moldova, Kalman Mizei, a ţinut să aprecieze în termeni pozitivi eforturile Preşedintelui Voronin. Întîlnirea lui Voronin cu Smirnov a fost sincronizată cu întîlnirea ambasadorilor SUA şi UK — Michael Kirby şi John Meyer, speaker-ul transnsitrean Evghenii Şevciuk, cu care au fost discutată posibilitatea realizării proiectelor infrastructurale, menţionate în iniţiativele lui Voronin din octombrie 2007. Mai mult, proiectele menţionate fac parte din Strategia Naţională de Dezvoltare (SND) pentru anii 2008–2011 şi din programului Guvernului Greceanîi, instaurat recent.

Toate cele menţionate mai sus au fost aranjate astfel ca să dea impresia că întîlnirea lui Voronin cu Smirnov, chiar dacă a fost un eveniment neplăcut pentru primul, a fost totuşi unul necesar pentru relansarea unui plan vast de reglementare a conflictului, care nici pe departe nu are contururi încă încheiate.

Reiterarea atitudinii Preşedintelui Voronin faţă de problema transnistreană

La 3 aprilie 2008, cu doar o săptămînă înaintea întîlnirii cu Smirnov, poziţia Republicii Moldova faţă de conflictul transnistrean a fost reiterată de către Preşedintele Voronin în cadrul summit-ului NATO de la Bucureşti:

Înmînîndu-i aşa-zisul “acord de prietenie” lui Voronin la întîlnirea din 11 aprilie, Smirnov a ţinut să pună în evidenţă faptul că are un punct de vedere diametral opus faţă de soluţionarea conflictului transnistrean. De fapt, “acordul de prietenie” al lui Smirnov este şi un răspuns la “iniţiativele din octombrie” ale lui Voronin. Imediat după întîlnirea cu Smirnov, Voronin a ţinut să accentueze, că în procesul reglementării transnistrene nici nu poate fi vorba despre cedări nefondate “regimului separatist” şi că procesul de căutare a unei soluţii viabile a conflictului transnistrean în formatul “5+2” nu prevede federalizarea Republicii Moldova.

Reacţii la întîlnirea Voronin-Smirnov

Întîlnirea Voronin-Smirnov a fost comentată în contradictoriu de presa de la Chişinău. Presa afiliată partidului de guvernămînt a avut, ca de obicei, reacţii elogioase la adresa curajului şefului statului. În schimb, părerile cele mai frecvente, atît din presa independentă, cît şi cea care simpatizează cu opoziţia s-au redus la constatări că:

Punctele de vedere, expuse mai sus, se înscriu în logica, potrivit căreia, abordarea de către Preşedintele Voronin a problemei transnistrene este principial greşită. Un şir de formaţiuni de opoziţie şi experţi locali consideră că soluţia corectă pentru Republica Moldova este să facă front comun cu Georgia şi Ucraina în favoarea unui demers pro-NATO, ci nu să insiste asupra neutralităţii Republicii Moldova. Axarea pe ideea neutralităţii este impusă de Rusia şi reflectă interesele acesteia. Se presupune că cedarea în faţa Rusiei în problema neutralităţii doar deschide “cutia Pandorei”. În acest sens, Preşedintelui Voronin i se aduc acuzaţii de promovarea unor interese obscure şi negocieri netransparente.

Merită remarcat faptul, că punctele de vedere menţionate mai sus fac abstracţie de contextul nou, absolut diferit de cel în care a avut loc întîlnirea Voronin-Smirnov:

Transnistria — valiza fără mîner a Rusiei?

Şi la Tiraspol elitele separatiste s-au arătat foarte nemulţumite de comportamentul Rusiei. Dar, fiind dependente în totalitate de bunăvoinţa Moscovei, acestea s-au văzut nevoite să se conformeze noii conjuncturi. Demoralizarea elitelor transnistrene este provocată de faptul că în ultimii 3 ani au fost încurajate să desfăşoare campanii propagandistice în regim non-stop de convingere a cetăţenilor că Rusia va utiliza “universalitatea precedentului Kosovo” pentru recunoaşterea independenţei Transnistriei, iar acum impune căutarea unei soluţii de compromis cu Republica Moldova.

Audierile din luna martie şi Declaraţia Dumei de Stat a Rusiei pe marginea republicilor nerecunoscute — Abhazia, Osetia de Sud şi Transnistria, a pus în evidenţă faptul că ameninţările Rusiei de a trata “cazul Kosovo” ca pe un precedent universal a fost un bluf banal. În această ordine de idei, un şir de deputaţi transinstreni s-au văzut nevoiţi să acuze Rusia de lipsă de voinţă de a-şi onora promisiunile şi de suferinţele transnistrenilor, care sînt nevoiţi să trăiască într-o condiţie materială extrem de precară, suportînd lipsuri din cauza orientării pro-ruseşti, care iată că se dovedeşte a fi sterilă.

Aceste atitudini au provocat în premieră un scandal politic la Tiraspol, între membrii “vechii gărzi” separatiste, care s-a apucat să identifice vinovaţii pentru noile atitudini ale Moscovei faţă de enclava separatistă. Sovietul Suprem chiar l-a învinuit pe ministrul de externe, Valerii Liţkai, de incapacitatea profesională. Apărîndu-se, Liţkai a trebuit să le amintească tuturor poziţia neclintită a Rusiei, de a soluţiona conflictul transnistrean în baza întegrităţii teritoriale a Republicii Moldova prin oferirea unui statut garantat Transnistriei. El a mai menţionat că actualmente între Republica Moldova şi Transnsitria există, de fapt, relaţii confederative, lăsînd să se înţeleagă că cea mai bună soluţie ar fi una federativă. Se observă că “soluţia” spre care înclină Liţkai pare a fi una intermediară, între cele promovate public de către Voronin şi Smirnov.

Totuşi, comportamentul Rusiei are explicaţii profunde. Un şir de experţi ruşi au încercat să argumenteze de ce Rusia s-a văzut nevoită să procedeze contrar propriilor ameninţări de a considera “cazul Kosovo” drept precedent universal:

Concluzii

Planul de Acţiuni a murit. Trăiască Planul! Lucrurile merg într-o direcţie greşită…