Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Cartea revanşei bătută cu asul din mînecă?
|
|
Opţiunea Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) în favoarea boicotării alegerilor şefului statului pentru a se revanşa la eventualele alegeri parlamentare anticipate din 2010 a transferat criza politică din 2009 în 2010. În acest sens, Anul politic 2010 va purta amprenta evenimentelor din 2009, iar PCRM poartă întreaga responsabilitatea pentru perpetuarea crizei politice. La rîndul lor, componentele Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE) poartă întreaga responsabilitatea pentru management-ul crizei generate de comportamentul PCRM. În definitiv, către toamna anului curent cetăţenii cu drept de vot vor trebui să răspundă la întrebările generate de criza perpetuată şi de acţiunile întreprinse în vederea depăşirii acesteia. Pentru a dibui eventuala evoluţie e necesar să fie clarificate cîteva lucruri: motivul pentru care PCRM a recurs la boicot; termenele pentru desfăşurarea alegerilor anticipate; modalităţile de depăşire a blocajului instituţional.
Un vot echivalat cu opt
Avînd în vedere că va trebui să explice alegătorilor de ce a optat pentru perpetuarea crizei politice, maşina propagandistică a PCRM vehiculează în permanenţă ideea că PCRM ar fi fost îndreptăţit să boicoteze alegerea şefului statului de după alegerile parlamentare anticipate, întrucît componentele AIE au procedat la fel după alegerile parlamentare ordinare. Pentru a-şi justifica comportamentul, PCRM invocă faptul că după alegerile ordinare avuse nevoie de un singur vot din partea opoziţiei liberale pentru a-şi promova candidatul în funcţia supremă din stat, în timp ce AIE a avut nevoie de tocmai opt voturi. Falsul din exclamaţia — cum de au îndrăznit liberalii să ceară opt voturi cînd tot ei au refuzat să ofere unul singur, este bazat pe omiterea voită a contextului. PCRM avea nevoie, de fapt, de un vot de la nişte ostatici:
- toţi liderii partidelor liberale care au trecut pragul electoral la alegerile ordinare aveau cîte trei şi mai multe dosare penale fabricate de guvernarea PCRM pentru a-i nimici moral, iar campania electorală s-a desfăşurat cu grave abuzuri administrative. Cît face numai farsa ruşinoasă cu implicarea Procurorului General şi a vice-ministrului în istoria cu killer-ul sfios, care urma să dezumanizeze liderii opoziţiei;
- acuzaţiile de tentativă de lovitură de stat a liderilor opoziţiei care în timpul evenimentelor din 7 aprilie au acceptat să discute cu deţinătorii puterii modul de aplanare a revoltelor şi nu predarea necondiţionată a puterii;
- Procurorul General şi Directorul Serviciului de Informaţie şi Securitate (SIS), care ar fi trebuit să investigheze profesionist şi imparţial evenimentele din 7 aprilie, au acceptat să se producă în filmul propagandistic “Atac asupra Moldovei” al postului de televiziune NIT, afiliat PCRM, în care vinovăţia liderilor opoziţiei era prezentată ca şi dovedită.
Circumstanţele invocate mai sus nu puteau favoriza un dialog liber al liderilor opoziţiei cu PCRM privind atingerea unui compromis în vederea alegerii şefului statului, justificînd rezistenţa liderilor liberali împotriva abuzurilor şi presiunilor guvernanţilor. Un argument în plus în favoarea opţiunii de rezistenţă ţine de experienţa tranzacţiei politice a opoziţiei cu PCRM după alegerile parlamentare din 2005. Acea experienţă era suficientă pentru a-i întări pe liderii liberali în ideea că doar rezistînd îşi puteau salva carierele politice şi chiar libertatea. Într-adevăr, sub presiunea opiniilor propriilor alegători, liderii opoziţiei liberale nu puteau accepta tranzacţia cu PCRM fiindcă făcuse deja acest lucru la 4 aprilie 2005, cînd din raţiuni legate de interesul de stat şi pace civică unii din ei au acceptat compromisul cu PCRM pentru ca ulterior să piardă încrederea alegătorilor şi să fie supuşi hărţuirii din partea celor în favoarea cărora au acceptat compromisul, devenind figuranţi ai unor dosare penale fabricate.
După alegerile anticipate PCRM nu a avut astfel de argumente pentru a boicota alegerea şefului statului. Dimpotrivă, AIE i-a propus PCRM să voteze candidatura lui Marian Lupu, lider al Partidului Democrat din Moldova (PDM), care a votat personal de două ori candidatura PCRM la funcţia de şef al statului după alegerile parlamentare ordinare. In plus, la nivel de formaţiune, PDM i-a oferit în 2005 liderului PCRM exact opt voturi pentru realegerea acestuia în funcţia de şef al statului. Deci un calcul mai atent arată că AIE, de fapt, nu i-a cerut PCRM ceea ce n-ar fi meritat, doar să achite nişte datorii mai vechi. Comportamentul liderilor PCRM se explică prin inerţia deprinderii din ultimii ani — cedările şi compromisurile se fac doar în favoarea PCRM. Opţiunea revanşardă are la bază indignarea faţă de îndrăzneală componentelor AIE de a se fi consolidat într-o majoritate parlamentară.
Mai este un lucru caracteristic pentru PCRM. Liderul acestuia a declarat în mod public că alegerile parlamentare repetate din 29 iulie ar reprezenta un plebiscit, aceasta însemnînd că alegerile repetate reprezintă kilometrul zero, de la care începe o nouă numărătoare, poporului suveran revenindu-i sarcina să decidă cine a avut mai multă dreptate după evenimentele tragice din 7 aprilie. Înainte de plebiscitul popular toate cel patru formaţiuni care ulterior au constituit AIE au declarat în mod public că nu vor forma o alianţă cu PCRM. Aşadar, poporul suveran a votat în cunoştinţă de cauză. PCRM a pierdut ceea ce nesilit de nimeni a numit plebiscit, era tocmai cazul să se resemneze şi să-şi achite conturile pentru compromisul politic din 2005, deblocînd alegerea şefului statului.
Termenele pentru alegerile anticipate
După şirul de greşeli din prima jumătate a lui 2009, care au condus la pierderea puterii şi trecerea PCRM în opoziţie, formaţiunea ar fi avut nevoie de un răgaz pentru reevaluarea propriilor strategii. Nu a fost să fie, alte decizii greşite cu impact major au continuat să-şi producă efectele. Aşteptările că boicotarea alegerii şefului statului ar cauza scindarea AIE nu s-au adeverit. Dimpotrivă, a început scindarea PCRM, care promite să fie doar începutul unei succesiuni. La fel de greşit a fost şi calculul PCRM referitor la termenele de desfăşurare a alegerilor parlamentare anticipate, în cadrul cărora intenţionează să se revanşeze.
Opţiunea PCRM pentru alegeri anticipate cît mai grabnice, chiar la începutul lui 2010, poate fi înţeleasă. Liderii PCRM cred că situaţia economico-financiară dezastruoasă pe care au lăsat-o drept moştenire AIE nu poate fi reparată rapid, de aceea, greutăţile pe care le încearcă populaţia pot fi puse, prin intermediul instrumentelor propagandistice, pe seama AIE. De aici şi interpretarea arbitrară a normei constituţionale: “În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată”. PCRM insistă că norma constituţională s-ar referi la anul calendaristic, care începe la 1 ianuarie, invocînd că, de obicei, anul financiar începe la 1 ianuarie, de aceea, şi termenele referitoare la dizolvarea repetată a Parlamentului ar trebui să înceapă de la 1 ianuarie a oricărui an. Deputaţii PCRM s-au adresat Curţii Constituţionale pentru interpretarea acestei norme, întrucît AIE a introdus în legea privind alegerea şefului statului o clauză interpretativă a normei menţionate, potrivit căreia, Parlamentul nu poate fi dizolvat repetat în cursul unui an complet, adică în 365 de zile.
Argumentele PCRM sînt greşite. În primul rînd, invocarea faptului că anul financiar începe la 1 ianuarie este inoportună, întrucît este vorba de un fenomen convenţional, devenit tradiţional, care în virtutea periodicităţii, oricum, durează 365 de zile. Parlamentele ţărilor lumii, inclusiv cel al Republicii Moldova, nu se dizolvă tradiţional la 1 ianuarie. În al doilea rînd, orice normă sau formulă trebuie testate dacă satisfac condiţiilor de limită. Normele legale trebuie aplicate uniform, de aceea, dacă am admite că abordarea PCRM este corectă, atunci în eventualitatea dizolvării, de exemplu, a Parlamentului la 31 decembrie 2009 este, în principiu, posibilă dizolvarea lui repetată deja la 1 ianuarie 2010. Pe de altă parte, dacă am admite că Parlamentul este dizolvat la 1 ianuarie 2010, atunci, potrivit logicii PCRM-iste, următoarea dizolvare ar putea avea loc nu mai devreme de 1 ianuarie 2011. Exemplele invocate arată că logica PCRM este defectuoasă, într-un caz dizolvarea Parlamentului este posibilă doar peste o zi, iar în alt caz tocmai peste un an. Deci, ne putem aştepta ca decizia Curţii Constituţionale să confirme că Parlamentul actual va putea fi dizolvat abia după expirarea unui an complet de la dizolvarea precedentă, adică după 16 iunie 2010. Pînă atunci guvernarea AIE are mînă liberă să demonstreze că este competentă şi că boicotul PCRM a fost un act periculos, revanşard, împiedicînd dezvoltarea ţării şi concentrarea eforturilor asupra îmbunătăţirii condiţiei materiale a cetăţenilor.
Prevederile Constituţiei şi asul din mînecă pentru eludarea lor
Eventualele metode utilizate de AIE pentru depăşirea crizei generate de intenţiile revanşarde ale PCRM trebuie să fie impecabile, atît din punct de vedere a normelor de drept, cît şi din punct de vedere al criteriilor de eficienţă. Numai procedînd astfel acţiunile AIE vor avea legitimitate în ochii alegătorilor şi suport din partea partenerilor internaţionali ai Republicii Moldova. În linii mari, există patru variante de depăşire a blocajului instituţional:
prima şi cea mai probabilă variantă este cea care pune în prim plan principiul — regulile jocului nu se schimbă în timpul jocului. Ar fi onest să nu se schimbe nimic în legislaţie pînă la depăşirea definitivă a crizei, însemnînd că alegerile parlamentare anticipate ar trebui fixate conform prevederilor constituţionale pentru vara sau, cel tîrziu, pentru toamnă anului 2010. Această variantă menţine înaltă probabilitatea perpetuării crizei, întrucît societatea rămîne divizată şi polarizată. Drept urmare, rezultatele alegerilor parlamentare anticipate din 2010 pot repeta situaţia cînd nici una din forţele politice individuale sau agregate nu va avea destule mandate pentru alegerea şefului statului. Statistica celor 10 ani de după modificarea Constituţiei confirmă că din opt tentative de alegere a şefului statului, cu votul a cel puţin 3/5 de deputaţi, şase au eşuat. Ţinînd cont de calitatea culturii politice moldoveneşti ar fi o greşeală la limita prostiei ca să nu se încerce schimbarea lucrurilor, astfel încît să fie posibilă depăşirea eventualelor impasuri legate de alegerea şefului statului. Totuşi, această variantă ar fi preferabilă dacă ar exista estimări credibile că PCRM nu va obţine un scor suficient pentru a recurge iarăşi la boicot.
cea de a doua variantă se referă la o eventuală iniţiativă de modificare a articolului 78 din Constituţie prin votul Parlamentului. Modificarea ar trebui să ţină strict de modalitatea alegerii şefului statului, astfel încît să fie evitate blocajele ulterioare. Pentru realizarea acestei variante AIE ar trebui să facă un apel de susţinere către PCRM. De fapt, PCRM ar putea chiar s-o ia înaintea AIE, întrucît nu există raţionamente de ce această variantă nu i-ar conveni, iar AIE ar fi pus în dificultate dacă o astfel de propunere ar veni din partea PCRM. Modificarea ar putea viza alegerea şefului statului în cîteva tentative, cu reducerea succesivă a numărului de voturi ale deputaţilor, necesare în acest scop, sau chiar prin alegerea directă a şefului statului. Dacă între AIE şi PCRM s-ar ajunge la un consens în această privinţă, atunci modificarea propriu-zisă şi întrarea ei în vigoare ar putea avea loc pînă la desfăşurarea alegerilor parlamentare anticipate. Consensul în această privinţă este principial, întrucît, în mod normal, intrarea în vigoare a modificării ar trebui să aibă loc după stingerea tuturor acţiunilor prevăzute de normele Constituţiei nemodificate. În principiu, AIE ar putea iniţia procedura de modificare a articolului 78 şi fără suportul declarat al conducerii PCRM. Avînd în vedere că intenţiile revanşarde ale PCRM au provocat sciziunea acestuia, s-ar putea ca pînă la dizolvarea actualului Parlament acest proces să continue, numărul parlamentarilor PCRM scazînd sub 40, deci modificarea Constituţiei fiind, în principiu, posibilă şi fără acordul conducerii formaţiunii. Probabilitatea descreşterii rating-ului PCRM devine tot mai mare şi din cauză că liderul formaţiunii, Vladimir Voronin, îşi pierde treptat interesul pentru politică, lucru care se manifestă prin ignorarea şedinţelor Parlamentului.
cea de a treia variantă poate fi doar o consecinţă a eventualei respingeri de către PCRM a ideii de modificare a Constituţiei prin votul Parlamentului. În această situaţie, AIE ar putea iniţia un referendum consultativ privind modificarea articolul 78 din Constituţie, fiind vorba strict despre o realizare a promisiunilor electorale a două din componentele AIE. Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM) şi PDM au promis alegătorilor să modifice Constituţia, astfel încît şeful statului să fie ales prin vot direct, iar referendumul ar fi o acţiune susţinută de alegători, întrucît, potrivit sondajelor de opinie, aproximativ 70% din respondenţi sînt în favoarea opţiunii alegerii directe a şefului statului. Ca urmare a unui vot pozitiv la referendum, Constituţia ar trebui oricum modificată de către Parlament. Această variantă ar fi utilă pentru componentele AIE din considerente de “reglare a conturilor” politice cu PCRM. Referendumul ar oferi un cadru nemaipomenit pentru a convinge opinia publică de vinovăţia PCRM pentru boicot, blocaje, irosirea banilor publici în scopul revanşării, menţinerea situaţiei de incertitudine politică, blocarea suportului financiar internaţional pentru Republica Moldova etc. De fapt, un astfel de referendum ar fi un preludiu pentru desfăşurarea alegerilor parlamentare anticipate, în cadrul cărora, scorul PCRM ar putea fi adus sub capacitatea de blocaj. Cu o singură precizare — AIE trebuie să rămînă consolidată şi să reuşească cel puţin să menţină situaţia social-economică pe linia de plutire.
cea de a patra variantă se referă la utilizarea aşilor din mînecă în vederea evitării alegerilor parlamentare anticipate. De fapt, metodele vehiculate întru realizarea acestei variante — adoptarea unui constituţii noi sau adoptarea unei redacţii noi a actualei Constituţii, dacă ar fi aplicate, ar fi în egală măsură imorale şi dăunătoare. Actualul Parlament este sortit să fie dizolvat printr-o normă imperativă a Constituţiei în vigoare. Orice manipulări cu aşii din mînecă pentru a evita dizolvarea acestui Parlament este profund imorală, iar cei care ar încerca să procedeze aşa, oricum, vor fi percepuţi ca persoane care sînt gata să facă orice numai să-şi salveze fotoliile. În plus, “salvarea” unui Parlament, de fapt, nefuncţional, cu o majoritate fragilă, îi va mai adăuga un “păcat mortal” — îl va lipsi de legitimitate, lucruri, care puse împreună, vor aduce daune imense dezvoltării normale a ţării. Iar carierele politice ai celor cu aşii în mînecă pot naufragia. În definitiv, realizarea variantei cu aşii din mînecă este, practic, imposibilă. Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.57 din 3 noiembrie 1999 afirmă în mod explicit: Curtea Constituţională consideră că, în calitatea sa de aşezămînt scris şi sistematic, de lege supremă în sistemul juridic normativ, Constituţia Republicii Moldova este relativ rigidă, în sensul că ea admite revizuirea, dar numai pentru un sistem tehnic prestabilit vizînd iniţiativa de revizuire (art.141), limitele revizuirii (art.142) şi procedura acesteia (art.143). Curtea Constituţională reţine că modificarea unor dispoziţii ale Constituţiei, eludînd prevederile art.141, 142 şi 143 din Constituţie, ar constitui de fapt o revizuire implicită a ei, indiferent de motivele invocate şi de procedeul utilizat, ceea ce ar fi o încălcare a Constituţiei. Rigiditatea invocată ar însemna în termeni practici că indiferent de intenţiile legate de modalitatea schimbării textului actualei Constituţii, oricum este inevitabilă respectarea tuturor procedurilor şi termenelor prevăzute de articolele menţionate. Sigur, interpretări pot fi diferite, însă pînă la urmă Curtea Constituţională va trebui să-şi spună ultimul cuvînt. Din această perspectivă, Comisia pentru reforma constituţională stabilită prin decret prezidenţial la 1 decembrie 2009 ar trebui să funcţioneze liniştit pentru a-şi duce la bun sfîrşit misiunea, evitînd încercările de oferire a soluţiilor rapide pentru “salvarea” actualului Parlament.