Alegerile parlamentare din 2021 în Republica Moldova - alegeri.md
 MonitoringEconomieComentarii

Poate fi oprită dezurbanizarea?

|versiune pentru tipar||
Anatoli Gudîm / 19 octombrie 2003
ADEPT logo
Timpurile noi au adus Republicii Moldova destule schimbări, între care: deschiderea ţarii către lumea exterioară, reforma proprietăţii, formarea relaţiilor de piaţă şi a sectorului privat, privatizarea pamîntului, liberalizarea comerţului — intern şi extern —, democratizarea vieţii sociale. Există însă anumite laturi ale vieţii în care schimbările au avut un caracter distructiv: creşterea gradului de sărăcie şi al inegalităţii sociale, emigrarea şi migrarea în masă la muncă peste hotarele ţării, dezindustrializarea oraşelor, distrugerea infrastructurii sociale a localităţilor rurale, stagnarea ecosistemelor.

Majoritatea acestor procese negative au un caracter teritorial. Cu toate acestea, în cazul majorităţii reformelor noastre, problemelor ce vizează administrarea dezvoltării teritoriale li s-a acordat un grad minim de atenţie.

Aceasta, într-o oarecare măsură, este o urmare a trecutului nu atît de îndepărtat, deoarece în perioada sovietică predomina principiul ramural al conducerii de stat, toate pîrghiile şi resursele conducerii aflîndu-se în cadrul guvernului central şi al ministerelor de ramură. După 1991 ministerele (în afară de Ministerul Finanţelor) au fost lipsite de aceste pîrghii (dreptul de a repartiza investiţii, fonduri etc.), în timp ce organele locale (raioanele şi oraşele) nu le-au primit — nici în calitate de funcţii ale autoadministrării, nici în calitate de proprietate municipală sau în calitate de bază suficientă pentru bugetele locale. În locul “federalizării bugetului” ţării, s-a produs un fenomen invers — centralizarea şi mai mare a lui. Lipsa atenţiei faţă de necesităţile teritoriilor este una dintre cauzele esenţiale ale eficacităţii scăzute a reformelor de stat.

Dezurbanizarea — o realitate

Perioada de tranziţie se caracterizează în Moldova, între altele, prin micşorarea populaţiei urbane. Numărul ei pe întregul teritoriu al tării, inclusiv Transnistria, la 1 ianuarie 2003, era de 1914,9 mii oameni, sau 45,3%, în partea dreaptă a Nistrului — 1497 mii oameni, sau 41,4% din întregul populaţiei. Cauzele de bază ale acestui fenomen sînt: dezindustrializarea oraşelor, stagnarea infrastructurii lor şi depopularea, mai pronunţată în oraşe decît în sate.

Urbanizarea ţării, ca una dintre realizările perioadei sovietice, s-a desfăşurat cel mai rapid între anii 1961–1980 prin amplasarea pe teritoriul ei a peste 300 de întreprinderi industriale noi, care funcţionau atît pe baza materiei prime importate (energetica, industria constructoare de maşini, industria uşoară şi producătoare de mobilă), cît şi pe baza materiei prime locale (industria alimentară şi producătoare de materiale de construcţie). Drept consecinţă, între anii 1961–1990 numărul populaţiei urbane a crescut de la 670 mii oameni pînă la 2,1 milioane, sau de 3 ori mai mult! Astfel, cadrul urban al ţării l-au format 21 de oraşe (unul mare — Chişinău, trei mijlocii — Bălţi, Tiraspol, Bender, celelalte — oraşe mici cu o populaţie de pînă la 50 mii de locuitori) şi 45 de localităţi de tip orăşenesc.

După 1990, în condiţiile unei crize economice sistemice, populaţia orăşenească s-a redus cu 154,4 mii oameni, ceea ce este egal cu populaţia oraşelor Orhei, Soroca, Ungheni şi Cahul luate împreună, sau cu populaţia oraşului Bălţi, care şi ea, la rîndul ei, s-a redus cu 10 %.

Dinamica populaţiei urbane (inclusiv Transnistria)
19601970198019902002
mii oameni670,11130,11585,52069,31914,9
%23,032,240,147,445,3

Criza oraşelor a afectat, în cea mai mare măsură, oraşele mici şi noile localităţi de tip orăşenesc, în special pe acelea a căror activitate era determinată de existenţa unei singure întreprinderi: Rezina (uzina de ciment), Cantemir (fabrica de conserve), Briceni, Alexandreşti, Glodeni (fabrici de zahăr) etc.

Relativ stabil s-a dovedit a fi Chişinăul, populaţia căruia, dacă o vom compara cu cea a altor oraşe, s-a micşorat nesemnificativ: de la 661,4 mii oameni, conform datelor recensămîntului din 1991, pînă la 660,7 mii oameni, la începutul anului 2003. Aceasta se datorează faptului că o parte considerabilă a business-ului este concentrată în capitală: în 2002, municipiului Chişinău îi revenea 68% din numărul total al întreprinderilor mici şi mijlocii înregistrate în Republica Moldova, 75% din volumul total al producţiei fabricate de acestea şi 57% din numărul persoanelor angajate în cîmpul muncii.

Printre cetăţenii Moldovei, care pleacă la muncă peste hotare, conform datelor Departamentului de Statistică şi Sociologie, locuitorii oraşelor alcătuiau în ultimii ani 35–38%. De exemplu, în semestrul al II-lea al anului 2003, numărul acestora a fost de 88,3 mii oameni, ceea ce este egal cu populaţia a zece (!) localităţi de dimensiunea oraşului Cantemir.

Pe de altă parte însă este evidentă accentuarea caracterului rural al Moldovei. Aceasta are loc pe fundalul unor structuri destul de urbanizate a statelor vecine, România şi Ucraina, în care cota-parte a populaţiei urbane reprezintă 55% şi respectiv 68%. Albania este singura ţară din Europa în care cota populaţiei urbane este mai scăzută decît în Republica Moldova.

Va permite reforma administrativ-teritorială din 2003 redresarea oraşelor?

Răspunsul la această întrebare va fi mai curînd unul negativ. Întoarcerea la 40 de raioane (32 pe malul drept al Nistrului, 3 în UTA Găgăuză şi 5 în Transnistria), majoritatea cărora dispun de un potenţial demografic şi de producere neînsemnat, poate că şi “apropie puterea de populaţie”, dar nu va permite concentrarea resurselor — nici din bugetul de stat, nici din afară. Toate oraşele (în afară de Chişinău şi Bălţi) şi raioanele sînt sortite încă pentru destul timp să fie dependente de transferurile alocate centralizat de către guvern. Este semnificativ faptul că guvernul (Dispoziţia nr. 93 din 8 septembrie 2003) planifică să-şi desfăşoare unele şedinţe într-un şir de localităţi precum: Străşeni (septembrie), Ocniţa (octombrie), Basarabeasca (noiembrie) şi Ştefan Vodă (decembrie). La aceste şedinţe este prevăzută examinarea unor chestiuni destul de actuale pentru aceste oraşe şi raioane — dezvoltarea antreprenoriatului, asigurarea populaţiei cu gaz natural, energie electrică, apă potabilă etc. Este curios faptul că printre instituţiile “răspunzătoare pentru pregătirea lor” au fost desemnate doar ministerele (Economiei; Agriculturii şi Industriei Alimentare; Ecologiei, Construcţiilor şi Dezvoltării Teritoriului) şi departamentele, fără însă ca printre acestea să fie numite şi organele publice locale. De asemenea, oraşele s-au pomenit “înecate” în raioane: toate relaţiile oraşelor cu bugetul de stat (inclusiv transferurile) sînt bazate pe serviciile financiare ale raioanelor.

O atare atitudine faţă de oraşe nu poate fi calificată drept adecvată. Începînd cu secolul al XIV-lea, Moldova a fost împărţită în diverse moduri — în ţinuturi, judeţe, raioane -, dar întotdeauna “carcasa ţării” rămînea consolidată de oraşe şi drumuri. Şi acum, dacă reieşim nu numai din situaţia problematică actuală, dar şi din ce putem face în perspectivă, atunci trebuie să recunoaştem că este ireal să putem uniformiza nivelul de dezvoltare pentru întreg teritoriul ţării. Acest fapt însă nu ne împiedică să delimităm aşa-numiţii “poli de creştere”.

Oraşele ca “poli de creştere” a teritoriului

Istoria mondială ne oferă multiple exemple ale rolului de stimulator şi organizator pe care îl îndeplinesc oraşele în dezvoltarea regiunilor şi a statelor: oraşele-republici din Grecia antică, oraşele hanseatice din Germania medievală, oraşele-colonii din bazinul Mării Negre etc. Şi în istoria Moldovei, oraşele, îndeosebi în perioada crizelor, au jucat un rol aparte.

Luînd în consideraţie cele menţionate mai sus, în teoria şi practica regională este recunoscută concepţia raioanelor de nod sau polarizate, care se formează în jurul oraşelor, ca centre de cristalizare a activităţii administrative, economice şi sociale. Corelaţiile funcţionale în astfel de raioane se evidenţiază mai mult prin intermediul fluxurilor — migrarea forţei de muncă, fluxurile de materie primă, produse şi servicii, legăturile de transport. Oraşele în calitate de poli de creştere a unor astfel de regiuni determină caracterul dezvoltării teritoriilor apropiate şi concentrează astfel de sfere ca antreprenoriatul, “business-ul pentru business”, investiţiile, operaţiunile financiare şi învăţămîntul.

Politica regională, realizată între anii 1970–1980 în RSSM (pe lîngă elementele de administrare şi voluntarism), se baza, sub aspect ştiinţific, atît pe evidenţierea regiunilor similare (zonele de specializare a agriculturii), regiunilor nodale (oraşele — centre industriale, localităţile cu perspective), cît şi a regiunilor programate (programul de dezvoltare a Chişinăului, programul de dezvoltare a sudului Moldovei).

În acest sens, documentele de bază pe termen lung au fost “Planificarea raională complexă a RSS Moldoveneşti” şi “Sistemul regional de aşezare a RSS Moldoveneşti”. În conformitate cu acestea, pe teritoriul republicii au fost evidenţiate 4 sisteme de aşezare în grup (Nord, Centru, Sud-Est şi Sud), 8 zone de planificare (centrele lor fiind: Edineţ, Bălţi, Rîbniţa, Ungheni, Chişinău, Tiraspol-Bender, Comrat şi Cahul), care, la rîndul lor, se delimitau în 36 subzone şi 86 microzone.

Oraşele, în dependenţă de complexitatea funcţiilor lor, se eşalonau în patru niveluri: centrele multifuncţionale ale sistemelor de aşezare în grup; centrele interraionale, influenţa cărora se răspîndea asupra cîtorva raioane; centrele raionale; centrele locale.

În ultimul deceniu baza ştiinţifică şi de proiectare a politicii regionale în Republica Moldova nu a fost renovată, în timp ce situaţia din ţară (cu excepţia Chişinăului şi a suburbiilor sale) s-a înrăutăţit peste tot şi practic “uniform”.

Din această cauză, posibila iniţiativă a Guvernului (a Ministerului Economiei sau a Ministerului Ecologiei, Construcţiilor şi Dezvoltării Teritoriului?) privind realizarea concepţiei “oraşele ca poli de creştere a teritoriului” putea să se bazeze (pentru început!) pe elaborările şi cercetările ştiinţifice ale institutelor de planificare: — KievNIIghiprograd, Moldghiprostroi (astăzi “Urbanproiect”) şi Moldghiprosel’stroi (astăzi “Rural proiect”) — “Planificarea raională complexă a RSS Moldoveneşti”, “Sistemul regional de aşezare a RSS Moldoveneşti”, “Metodologia şi variantele formării reţelei raioanelor teritorial-administrative”, aprobate la timpul lor de către Guvern şi pînă în prezent în vigoare din lipsa noilor proiecte.

Avînd la bază acestea din urmă, în calitate de puncte de reper, eventuali “poli de creştere a teritoriilor” pot fi numite în prealabil 12 oraşe: Bălţi, Edineţ şi Soroca — în regiunea de Nord; Chişinău, Orhei şi Ungheni — în Centru; Comrat, Cahul şi Taraclia — în Sud; şi Tiraspol, Rîbniţa şi Dubăsari — în regiunea de sud-est a ţării.

Concentrarea atenţiei guvernului asupra unui cerc restrîns de oraşe, centre de importanţă interraională, va permite economisirea timpului şi a resurselor. O asemenea abordare va suscita în mod sigur împotrivirea administraţiei altor oraşe şi raioane, precum şi a simpatizanţilor acestora din cadrul parlamentului şi al guvernului. În acest caz însă se vor rata din nou avantajele pe care le creează identificarea priorităţilor în politica economică. Această greşeală a fost deja comisă în debutul procesului de reforme, neidentificîndu-se priorităţile industriei prelucrătoare sau ale complexului agroindustrial, ceea ce se încercă să se îndrepte acum.

Realizarea în practică a concepţiei “oraşele — poli de creştere a teritoriilor” presupune asigurarea ei cu baza legislativă necesară, crearea unei statistici veridice cu privire la oraşe şi raioane, a mecanismului relaţiilor financiare între centru şi oraşele de bază. Acest lucru nu este simplu de realizat, dar este concret şi din acest motiv merită să devină o parte a Strategiei de creştere economică şi de reducere a sărăciei pe care Guvernul o concepe drept platformă a politicii economice pentru anii apropiaţi.

Integrarea economică regională a Moldovei: compararea opţiunilor Reflecţii economice asupra corupţiei