Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Ecoul crizei de pîine
|
|
Circumstanţele bulversante ale crizei de pîine din anul 2003 sînt încă vii în memoriile noastre: recolta redusă, reacţia încetinită a Guvernului, “mafia pîinii”, creşterea bruscă a preţurilor pîinii — 39,8% într-un singur an, acţiunile grăbite, dar prea tîrzii ale Parlamentului, Guvernului şi ale agenţilor economici referitoare la importul grîului. S-ar fi părut că situaţia este luată sub control. Consiliul Suprem de Securitate dirijat de Preşedintele Republicii Moldova, dl Vladimir Voronin, a analizat de două ori circumstanţele situaţiei (28.02.2004 şi 27.04.2004) şi a cerut Guvernului “de a lua măsuri care nu ar permite repetarea crizei de pîine, de a trage la răspundere vinovaţii şi de a stabili un control rigid asupra agenţilor economici care lucrează în această sferă.”[1]
Se cere de menţionat că preţurile pîinii, indicatorul principal, în prima jumătate a anului 2004 au fost stabilizate (în % faţă de preţurile înregistrate în decembrie 2003)[2]:
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie
Pîine, cat. I 99,8 99,8 99,8 99,8 95,0 94,9
Pîine, cat. II 100,2 100,1 100,1 100,2 97,0 96,6
Acest fapt este benefic în special pentru cei săraci (circa 40% din populaţie) care cheltuie partea cea mai mare din veniturile lor pe produsele alimentare.
Noutăţi neaşteptate
Deodată, în iulie, într-un mod surprinzător pentru toţi, în mass-media a avut loc o erupţie de informaţii destul de îngrijorătoare de pe “frontul pîinii”:
- la întrunirea Consiliului Municipal Chişinău primarii unor localităţi din jurul capitalei (Cricova, Sîngera, Ciorescu) au menţionat că sînt înregistrate “rînduri enorme la pîine” şi o insuficienţă a “pîinii ieftine”, consumatorii majoritari ai căreia sînt pensionarii şi familiile financiar vulnerabile;
- fiind o întreprindere de stat, “Franzeluţa SA”, monopolistă (circa 90%) în producerea pîinii în municipiu, în pofida recomandărilor Guvernului, a redus de două ori (pînă la 20%, în loc de 35–40%) cota producerii “pîinii ieftine”, deoarece, doar în luna mai, prejudiciile întreprinderii cauzate de producerea acestui tip de pîine au constituit 1,6 mln lei;
- a început secerişul şi producătorii grîului (recolta prognozată fiind una bogată, de 700–800 mii tone) sînt preocupaţi de comercializarea lui. Deocamdată, Guvernul a declarat că “în timpul apropiat va anunţa condiţiile de cumpărare a grîului alimentar şi intenţionează să procure cereale direct de la producători la un preţ ce ar lua în consideraţie atît cheltuielile, cît şi profitul”[3]. Ministerul Agriculturii consideră ca acest preţ va constitui circa 1,8–2,0 lei pentru un kg de grîu;
- între timp, ţara vecină, România, care de asemeni prognozează o roadă bogată, a impus asupra acestui produs o taxă vamală de 25%, argumentînd aceasta prin necesitatea de a proteja piaţa sa internă de grîul ieftin din Moldova, Ucraina şi Rusia.[4]
Acţiunile autorităţilor de stat
Criza de pîine din anul 2003, ameninţînd securitatea alimentară a ţării, după cum e bine cunoscut, a tulburat puternic întregul aparat de stat. Trăgînd învăţăminte din cele întîmplate, Preşedintele, Parlamentul şi Guvernul au întreprins un şir de acţiuni puţin comune pentru reglementarea situaţiei de pe piaţa de cereale şi pîine. Printre acestea putem menţiona:
- decizia Consiliului Suprem de Securitate al ţării privind monitorizarea pieţei de cereale şi pîine, stabilirea controlului preţurilor şi al importatorilor în scopul eliminării schemelor criminale cu participarea a numeroşi intermediari;
- Parlamentul a prelungit termenul scutirii de TVA şi taxe vamale asupra importului grîului, precum şi asupra secarei, ovăzului şi porumbului pînă la 1 septembrie 2004;
- Guvernul a redus preţul pîinii produse de “Franzeluţa SA” în medie cu 10–12% începînd cu 1 mai 2004 (în luna noiembrie a anului 2003 întreprinderea l-a mărit cu 46%). Concomitent, a fost elaborat un program de prevenire a falimentării acestei întreprinderi prin compensarea achiziţiilor de cereale din rezerva statală şi restabilirea mijloacelor circulante pierdute;
- realizînd controlul importului, totuşi în prima jumătate a anului 2004, în locul celor 115 mii tone de grîu anticipate, au fost importate doar 19,4 mii tone; însă a fost importată multă făină — 46,2 mii tone. A fost organizat un tender (cîştigătorul — “Moldova Druck” SA) pentru a delivra în Moldova 12,5 mii tone de grîu din Canada şi America Latină la preţul de 164,0 USD/tonă pînă la portul Iliciovsk (Odesa), plus încă 20,0 USD/tonă pentru transportul acestuia pînă la elevatorul din Floreşti;
- Procuratura a intentat 8 procese penale în legătură cu încălcările de care este acuzată “Franzeluţa SA” şi au fost reziliate contractele dubioase ale acestei întreprinderi cu firmele intermediare.
Sînt oare aceste acţiuni suficiente? Garantează ele oare că aceste greşeli şi abuzuri de pe piaţa grîului şi a pîinii, inclusiv cu participarea funcţionarilor corupţi, nu se vor mai repeta?
Sînt necesare transparenţa şi concurenţa
Deocamdată, după cum se poate de văzut, reacţia autorităţilor la criza de grîu şi pîine din 2003 s-a manifestat, cu preponderenţă, prin acţiuni administrative şi organizaţionale. Pentru transparenţa şi concurenţa de piaţă, aceste acţiuni sînt, în mod evident, insuficiente.
Piaţa de cereale în Moldova are o tendinţă de creştere. În prezent, peste 60% din terenurile arabile sînt ocupate de culturi cerealiere şi în anii cu roadă bogată exportul de secară şi porumb depăşeşte 1/3 din exportul total al producţiei de culturi vegetale. Totuşi un cadru legal de reglementare a acestei pieţe deocamdată lipseşte.
Deja avem legi exotice, precum “Legea viei şi vinului”, “Legea nucului”, dar nu există o lege “Cu privire la cereale şi piaţa cerealelor”. Cu toate acestea, anume o astfel de lege, după experienţa Rusiei, Kazahstanului, Ucrainei, României şi Ungariei, trebuie să reglementeze: subiecţii pieţei de cereale; sprijinul de stat a producţiei şi prelucrării cerealelor; formarea şi utilizarea resurselor cerealiere; controlul calităţii cerealelor; păstrarea cerealelor; organizarea achiziţiilor de cereale pentru rezerva de stat; crearea fondului de intervenţii pentru stabilizarea preţurilor; operaţiile de export-import. Stricta executare a acestei legi ar mări transparenţa şi ar limita voluntarismul în această sferă.
Sînt actuale şi alte probleme care necesită o soluţie. Va fi oare introdus, conform experienţei Ucrainei şi Kazahstanului, mecanismul achiziţiilor de stat ale cerealelor de la ţărani cu gaj? Vor fi oare ameliorate standardele serviciului financiar şi deservirea informaţională a pieţei cerealelor? În ce măsură este justificată din punct de vedere economic menţinerea situaţiei monopoliste a “Franzeluţei SA” în producerea pîinii? Din ce cauză nu s-ar introduce compensaţii pentru pîinea destinată familiilor financiar vulnerabile în locul producerii populiste, dar neprofitabile pentru stat, a pîinii “ieftine” pentru toţi?
Toate aceste soluţii fac parte din arsenalul relaţiilor de piaţă. Pînă cînd nu le vom transpune în realitate, va fi actuală dezolanta constatare: “roada cerealieră săracă este o nenorocire, dar şi cea bogată este o povară”.