Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Cauzele corupţiei în sistemul judiciar
|
|
Cu cîteva zile înainte de sărbătoarea profesională Ziua juristului, Preşedintele ţării a adresat un mesaj Parlamentului, în care se declara nemulţumit de funcţionarea sistemului judiciar din Republica Moldova. În opinia Preşedintelui, “instanţele judecătoreşti continuă să se afle într-o criză profundă…, instanţele de judecată nu arareori ne dezamăgesc prin tărăgănarea examinării cauzelor, prin ilegalităţi, prin trafic de influenţă şi prin corupţie”.
Din păcate, trebuie să recunoaştem că acesta este adevărul. Justiţia moldovenească a ajuns să fie prea departe de acel ideal intangibil al dreptului, care ne-ar permite să afirmăm că în Republica Moldova justiţia este ultima şi cea mai înaltă expresie a dreptului. Dar să vedem care sînt cauzele care au generat această situaţie.
În primul rînd, trebuie să recunoaştem că întreaga valoare a puterii judecătoreşti depinde de oamenii care o exercită. De fapt, nici procedura de selectare, nici procedura de numire a judecătorilor nu este de natură a ocroti sistemul justiţiei de persoane care nu pot sau nu merită să fie judecători. Astfel, procedura de selectare a candidaţilor la postul de judecător nu include şi trecerea unui test psihologic. Misiunea specifică a judecătorilor impune şi anumite reguli de conduită. Este de la sine înţeles că odată intrat în ordinul judecătoresc, magistratul a acceptat toate datoriile necesare misiunii sale, nu numai pe cele care privesc sarcinile, ci înseşi normele generale de conduită atît în viaţa publică, cît şi în relaţiile sociale. Aşa fiind, judecătorul datorează funcţiei sale nu numai timpul, energia, cunoştinţele şi experienţa sa, dar şi toată independenţa pe care o asigură legea şi care trebuie să fie nu numai mîndria, ci şi forţa sa. În acelaşi timp, judecătorul trebuie să fie omul datoriei, deoarece în activitatea sa este chemat să constate dacă cei care vin în faţa sa şi-au făcut sau nu datoria. Iar în viaţa publică şi privată, judecătorii sînt ţinuţi să respecte nu numai regulile de conduită cerute oricărei persoane, dar şi cea mai strictă disciplină morală, astfel încît să se găsească la adăpost de tot ce ar putea ştirbi autoritatea de care are nevoie[1].
În al doilea rînd, actualmente, în Moldova nu există un sistem de formare iniţială a viitorilor judecători, iar cel existent, de formare continuă, este deja depăşit. Mai mult decît atît, în rezultatul modificărilor operate recent în Legea cu privire la statutul judecătorului s-a format un gol absolut în pregătirea viitorilor judecători, întrucît a fost exclusă chiar şi instituţia stagierii. Crearea Institutului Naţional al Magistraturii ar rezolva aceste probleme. Lipsa unei astfel de instituţii, care ar impulsiona permanent spiritul de cultivare a judecătorilor, poate constitui un impediment în procesul conştientizării de către judecători a misiunii lor. Este vorba de adoptarea unor hotărîri care să exprime mai întîi cunoaşterea legilor şi, apoi, aplicarea lor corectă. Din păcate, am luat cunoştinţă chiar şi în această ultimă perioadă de hotărîri care sînt rezultatul necunoaşterii, al lipsei de documentare şi al superficialităţii.
Pentru această situaţie, de fapt, vina cea mai mare o poartă Consiliul Superior al Magistraturii care, în mod normal, ar trebui să reprezinte garantul independenţei puterii judecătoreşti. Din păcate, practica ultimilor ani demonstrează o situaţie paradoxală în care Consiliul Superior al Magistraturii s-a transformat într-o instituţie care s-a lăsat şi s-a dorit a fi practic total aservită celorlalte puteri. Un exemplu grăitor îl constituie procedura actuală de numire a judecătorilor, în cadrul căreia rolul Consiliului se reduce la rolul unui simplu “sfetnic” al Preşedintelui statului, fără a avea dreptul de intervenţie în favoarea judecătorului, asigurîndu-i acestuia un adăpost sigur faţă de deciziile arbitrare care ar putea fi emise de şeful statului.
Este foarte delicată şi problema membrilor din care se constituie Consiliul Superior al Magistraturii şi a colegiilor sale. Dacă se afirmă că Consiliul Superior al Magistraturii este organul constituit pentru asigurarea independenţei judecătorilor, este normal ca aceştia să reprezinte în Consiliu majoritatea şi să fie aleşi la adunarea generală a judecătorilor din rîndurile acestora. Un alt principiu al organizării activităţii Consiliului Superior al Magistraturii ar fi ca membrii de drept ai Consiliului (Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, Procurorul General şi Ministrul Justiţiei) să nu deţină niciodată funcţia de Preşedinte al Consiliului. De altfel, în ultimul timp, ne-am pomenit în situaţia în care Consiliul Superior al Magistraturii este identificat cu Curtea Supremă de Justiţie, deoarece aceste două autorităţi, care au o natură juridică absolut diferită, sînt conduse de una şi aceeaşi persoană. În plus, acest melanj de competenţe are un impact negativ asupra înfăptuirii justiţiei de către Curtea Supremă de Justiţie.
Este ştiut că actualmente eficienţa justiţiei şi credibilitatea acesteia este puternic afectată de tergiversarea examinării cauzelor.
Cu părere de rău, statistica denotă an de an încălcarea cu insistenţă a principiului fundamental de “examinare a cauzei în termen rezonabil”, multe cauze stocîndu-se ani în şir în instanţe.
Tergiversarea examinării cauzelor a evidenţiat şi o altă carenţă, care deja pare a fi indispensabilă pentru autoritatea judecătorească, cum este redactarea cu întîrziere a hotărîrilor pronunţate, ceea ce duce, în mod inevitabil, la încălcarea termenelor transmiterii materialelor în instanţa de apel sau recurs. Această situaţie constituie rezultatul indisciplinei “cronice” a unor judecători care şi-au organizat programul de muncă într-o manieră flexibilă, acesta modificîndu-se în dependenţă de interesele personale.
O altă problemă vitală o constituie asigurarea financiară, tehnică şi materială a activităţii instanţelor judecătoreşti. Sigur problema nu poate fi tratată decît în contextul general al situaţiei economice a ţării, dar important este să se aibă în vedere că salariile şi pensiile judecătorilor trebuie să fie adecvate cu starea, demnitatea şi responsabilitatea funcţiei lor şi să se acţioneze în permanenţă spre acest obiectiv. Problema nu este nouă. Fără nici o îndoială că judecătorii ar trebui să fie plătiţi cu mult, cu mult mai bine decît astăzi din mai multe motive.
În primul rînd, pentru că s-a creat pentru judecător o serie de incompatibilităţi. Dacă societatea pretinde atîtea restricţii — ceea ce nu face altor funcţionari — atunci trebuie să plătească în schimb, compensînd ceea ce îl opreşte pe judecător să cîştige prin munca lui cinstită. În al doilea rînd, situaţia judecătorului este grea din cauza cerinţelor impuse de concepţia generală a societăţii despre această funcţie. Ceea ce societatea îngăduie altor persoane ca mod de viaţă, nu îngăduie judecătorului, căruia i se impută cu multă uşurinţă că nu-şi ţine demnitatea şi asupra căruia se aruncă, cu aceeaşi uşurinţă, bănuieli. În al treilea rînd, trebuie să se aibă în vedere cantitatea şi mai ales calitatea muncii pe care o depune judecătorul. Nu mai puţin trebuie recunoscut că în lipsa unui salariu corespunzător, a onorurilor şi distincţiilor ce se cuvin magistraţilor cresc riscurile corupţiei, mai ales în condiţiile în care interese particulare foarte puternice duc la crearea unor grupuri de presiune care caută să acţioneze şi în domeniul justiţiei[2].
Numai cu un salariu corespunzător se poate asigura un corp judecătoresc de elită şi independent.