Alegerile parlamentare din 2019 în Republica Moldova - alegeri.md
 MonitoringPoliticaComentarii

Concepţii noi ale politicii externe şi securităţii naţionale

|versiune pentru tipar||
Igor Boţan / 14 februarie 2006
ADEPT logo

Elaborarea noilor concepţii ale politicii externe şi securităţii naţionale

În conformitate cu decretele prezidenţiale nr. 374-IV din 22.12.2005 şi nr. 414-IV din 16.01.2006, pînă la 1 martie 2006 două comisii naţionale formate din înalţi demnitari de stat urmează să elaboreze Concepţia securităţii naţionale şi Concepţia politicii externe a Republicii Moldova. Documentele respective urmează să le substituie pe cele adoptate acum 11 ani prin hotărîrile Parlamentului nr. 445-XIII din 5.05.1995 şi nr. 368-XIII din 8.02.1995.

Peste mai bine de o decadă putem constata că concepţiile respective au estimat greşit sau au ignorat adevăratele pericole la adresa Republicii Moldova, stabilind la fel de greşit priorităţile. Evenimentele din ultimii ani, dar mai ales din anul trecut, impun reconsiderarea pericolelor ce pot submina securitatea Republicii Moldova şi fixarea noilor obiective ale politicii interne şi externe.

Şi peste 11 ani, printre priorităţile majore ale Republicii Moldova se regăsesc: asigurarea integrităţii teritoriale; promovarea reformelor social-economice; ridicarea bunăstării populaţiei; edificarea statului de drept în care vor fi garantate şi aduse la nivelul standardelor internaţionale drepturile etc. Diferenţa este că atunci aceste obiective de ordin intern urmau a fi atinse, inclusiv prin promovarea unei politici externe de integrare în CSI, iar în prezent, fiind mai elaborate, urmează a fi atinse în cadrul politicii de vecinătate a UE, fără a şti exact perspectivele Republicii Moldova de integrare în UE.

Noile concepţii vor fi expuse, fără îndoială, într-un limbaj juridic şi diplomatic adecvat, totuşi, ele ar trebui să reflecte cît se poate de explicit şi argumentat obiectivele majore, precum şi pericolele care pot submina atingerea lor. Se poate presupune că noile obiective ale politicii externe şi de securitate naţională se regăsesc în strategiile, concepţiile şi planurile adoptate de către instituţiile de stat în ultimii 2–3 ani, întrucîtva sintetizate în alocuţiunea din 27 ianuarie 2006 a şefului statului în faţa corpului diplomatic acreditat în Republica Moldova.

În orice caz, atingerea obiectivelor majore ale politicii interne şi externe va depinde de calitatea relaţiilor cu vecinii imediaţi România şi Ucraina, dar mai cu seamă de cele cu Federaţia Rusă.

Relaţiile cu Federaţia Rusă

Este evident că singura resursă a politicii externe moldoveneşti în relaţiile cu Federaţia Rusă ţine de capacitatea de argumentare a propriilor interese legitime şi de cea de a-şi face parteneri şi susţinători influenţi. În prezent, pot fi identificate trei probleme cu impact major asupra relaţiilor bilaterale: a) problema Transnistreană; b) “monetizarea” relaţiilor din cadrul CSI şi accesul pe piaţa rusă; c) iniţiativa Preşedintelui rus, Vladimir Putin, privind elaborarea “programului de stat referitor la facilitarea permutării în Rusia a compatrioţilor care locuiesc peste hotare” (conform legislaţiei Federaţiei Ruse, compatrioţi sînt consideraţi cetăţenii care s-au născut pe teritoriul Imperiului Rus, URSS şi Federaţiei Ruse, precum şi descendenţii acestora) .

Aceste probleme, aparent foarte diferite, sînt interdependente şi pun în evidenţă cîteva lucruri: a) CSI nu mai este o prioritate pentru Rusia; b) “factorul uman” al politicilor din spaţiul post-sovietic este re-dimensionat în relaţiile bilaterale cu Rusia. Aceasta este noua expresie a pragmatismului Preşedintelui Vladimir Putin, care pare să se reducă la dezvoltarea prioritară a relaţiilor în Spaţiul Economic Comun şi Uniunea Economică Euro-Asiatică, adică acolo unde există potenţial energetic şi economic relativ dezvoltat.

Nu încape îndoială că şi enclavele separatiste din Moldova, Georgia şi Azerbaidjan vor fi menţinute prin toate mijloacele în cîmpul de atracţie al Rusiei. Aici nu pot exista interpretări ambigue, există hotărîrea definitivă a CEDO în privinţa “cazului Ilaşcu”, care elucidează rolul Rusiei în acest conflict, mai există rezoluţii ale Dumei de Stat din 1995, 1996, 1999, 2005 care demonstrează fără putinţă de tăgadă acest rol. Strategia de “readucere în Rusia a conaţionalilor” are drept scop major stoparea crizei demografice din Rusia, dar vizează, în mod direct şi statele care contestă politica Rusiei în zonele separatiste şi pe cele cu care Rusia are relaţii proaste. Această concluzie se bazează pe faptul că în 2005, politica respectivă a fost testată asupra Ţărilor Baltice, urmînd ca 70 mii de cetăţeni, care cad sub incidenţa noţiunii de “compatrioţi” din aceste ţări să fie “permutaţi benevol” în regiunea Kaliningrad. Deşi pentru acest proiect au fost alocate 200 milioane de dolari, el s-a prăbuşit. Cauza este că calitatea vieţii şi libertăţile individuale în Tările Baltice, membre ale UE, sînt mai superioare, iar problema asigurării drepturilor minorităţii ruse a fost exagerată.

În cazul ţărilor sărace, precum este Republica Moldova, aceasta strategie poate avea un impact neaşteptat. În primul rînd, conform statisticilor oficiale, mai mult de o jumătate din cei circa 400 mii de cetăţeni moldoveni aflaţi la munci peste hotare se află în Rusia. În al doilea rînd, experţii ruşi afirmă că “politica de permutare” şi oferire simplificată a cetăţeniei ruse se va realiza în baza anumitor criterii, cele mai importante ţinînd de calificarea profesională şi starea sănătăţii. În al treilea rînd, eventuala “permutare” a celei mai calificate forţe de muncă se va face, de fapt, din contul statelor respective, care, fiind impuse să plătească preţuri duble, triple etc. pentru livrarea gazelor naturale, de fapt, vor finanţa proiectul, devenind şi mai sărace, lucru care-i va motiva pe eventualii migraţi să accepte oferta Rusiei.

Putem admite, că lucrurile se exagerează, însă ele trebuie avute în vedere pentru a nu pierde cetăţenii cei mai calificaţi, indiferent de apartenenţa lor etnică. Pericolul nu pare exagerat dacă luăm în calcul faptul că, pe de o parte, UE obligă şi România să introducă sistemul de vize iar, pe de altă parte, Rusia va avea o politică de oferire simplificată a cetăţeniei şi va aloca, probabil, sume imense pentru realizarea permutării.

Este evident că Republica Moldova nu va putea face faţă de una singură noilor sfidări. Mai mult, Republica Moldova ar trebui să ia în calcul politicile Rusiei, care la prima vedere nu o vizează în mod direct, dar care conduc în mod direct la polarizarea relaţiilor internaţionale. Adică, Moldova va trebuie să decidă care este polul ei de atracţie. O astfel de abordare nu pare a fi exagerată dacă observăm că Rusia îşi pune în aplicare noile strategii, recurgînd la tactica “luării prin surprindere”. Este o altă problemă dacă developîndu-se, Rusia şi-a calculat bine forţele atunci cînd a decis avansarea concomitentă pe toate fronturile de interes pentru ea:

  1. prin politica sa energetică, Rusia, de fapt, a demonstrat că însăşi UE a devenit zonă sa de influenţă;
  2. Rusia a stabilit o relaţie specială cu Iranul în mult contestata problemă a dezvoltării energeticii nucleare a acestei ţări;
  3. recenta poziţionare a Preşedintelui Putin faţă de soluţionarea “problemei Kosovo”, prin invocarea “aplicării universale” a principiilor de soluţionare a problemelor cu caracter aparent similar este o ameninţare evidentă că Rusia va recunoaşte regimurile separatiste din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud şi Karabahul de Munte;
  4. Preşedintele Putin a invitat liderii HAMAS la Moscova, afirmînd că nu consideră HAMAS-ul drept mişcare teroristă.

Doar două din aceste mari probleme vizează în mod direct Republica Moldova, însă estimate împreună cu celelalte, ele pot convinge Republica Moldova că polarizarea accentuată a politicilor internaţionale este, practic, inevitabilă:

  1. UE a realizat că are nevoie de o nouă strategie a securităţii energetice şi încearcă să facă faţă acestei sfidări;
  2. UE şi SUA sînt puse în situaţia să-şi depăşească recentele divergenţe pentru a face faţă cu eforturi comune sfidărilor energetice, eventualelor pericolele nucleare din partea Iranului şi noilor evoluţii din Orientul Mijlociu;
  3. Preşedintele Putin ignoră în mod intenţionat faptul că “aplicarea universală” a eventualei soluţii pentru Kosovo este, practic, imposibilă. Rusia înţelege perfect că acest “principiu universal” nu poate fi aplicat faţă de Taiwan. Însă Rusia poate reduce “universalitatea principiului” la aplicarea lui doar faţă de Moldova şi Georgia. Într-adevăr, este puţin probabil ca Chinei să-i placă astfel de “principii generale”, mai cu seamă că anul trecut China a adopta un document care admite aplicarea forţei militare pentru a-şi apăra interesele. Tocmai de aceea Occidentul insistă asupra particularităţii “cazului Kosovo”;
  4. Victoria HAMAS la alegerile din Palestina a şocat Occidentul, oferind Rusiei şansa de a se afirma ca forţă internaţională extrem de influentă. Occidentului, care nu-şi poate permite să susţină financiar, cum făcea pînă recent, o guvernare preluată de o forţă politică pe care o consideră teroristă, îşi va revedea probabil strategia în regiune. În mod logic, i-ar putea propune Rusiei, care nu consideră HAMAS drept mişcare teroristă, deşi aceasta nu a renunţat la nimicirea Israelului pe care armată, să reia ea finanţarea unei părţi a bugetului Palestinei. Probabil, pentru a-şi reface zona de influenţă Rusia va trebui să coopereze cu Iranul. Astfel, am putea deveni martorii unei situaţii cînd Rusia ar susţine financiar partea civilă a bugetului palestinian, iar Iranul — pe cea militară, evident, în mod obscur. Rusia dispune de resurse financiare, mai ales că a micşorat vărsările în bugetul OSCE şi ameninţă să facă acelaşi lucru vis-a-vis de Consiliul Europei. În acelaşi timp, Preşedintele Putin va fi pus în permanenta situaţie să explice opiniei publice, evident de pe poziţiile aplicării “principiilor universale”, de ce HAMAS nu este mişcare teroristă, iar rebelii ceceni sînt terorişti.

Astfel, rolul crescînd al Rusiei, în contrasens cu cel al Occidentului, bazat pe “principii universale” aplicate selectiv pentru satisfacerea propriului interes va obliga Republica Moldova să facă alegerea în favoarea unui pol de atracţie. În plus, făcînd această alegere, Republica Moldova va trebui să ia în consideraţie şi procesele interne din Federaţia Rusă, care în mod iminent se vor extinde şi asupra sateliţilor acesteia (vezi cazurile Belarus, Uzbekistan etc). Pe de o parte, Rusia realizează o creştere economică impresionantă, iar pe de altă parte: edifică un stat corporatist, condus de o elită oligarhică; nu poate stăvili creşterea continuă a influenţei mişcărilor xenofobe (în ultimii doi ani mai mult de 70 (!) de persoane ucise din motive etnice şi rasiale[1]); adăposteşte sau susţine o cohortă de personaje dubioase (Mutalibov, Akaev, Abaşidze, Gheorgadze, Bodelean etc); sfidează normele democratice interne, dar îşi etalează pretenţiile de a democratiza spaţiul CSI Cazul fostul vice-preşedinte al URSS, Alexandr Ruţkoi, chiar merită menţionat, acesta fiind scos din cursa electorală de trei(!) ori: în 2000, cînd a candidat pentru funcţia de guvernator al regiunii Kursk cu o zi înainte de scrutiny; în decembrie 2003 cînd a candidat pentru funcţia de deputat în Duma de Stat din circumscripţia Kursk pe motiv că a uitat să menţioneze în datele sale biografice faptul că este nu doar prorector al unei Academii din Moscova, dar că mai deţine şi titlul de profesor; în 2006 cînd a încercat să participe în viitorul scrutin pentru alegerea Dumei regionale din Kursk la 12 martie. În acelaşi timp, vagoane de observatori electorali neinvitaţi, gen CIS-EMO, care, în mod surprinzător au trecut cu vederea “cazul Ruţkoi”, se îngrijorează de calitatea procesului electoral din Moldova; Ministerul de Externe al Rusiei se dă cu părerea despre calitatea alegerilor din Transnistria; autorităţile Rusiei promovează cu insistenţă ideea instituirii unei mişcări de observatori electoral în spaţiul CSI?!

Aceste exemple, bazate pe fapte foarte concrete, trebuie luate în consideraţie, precum trebuie luat în consideraţie şi faptul că noile politici interne şi externe ale Rusiei vor fi de durată, avînd o forţă de inerţie imensă. Cu toate acestea, eforturile de stabilire a unor bune relaţii bilaterale cu Rusia, bazate pe reciprocitate, trebuie să rămînă de o mare actualitate.

Relaţiile cu Ucraina

Problemele legate de proprietăţile Republicii Moldova pe teritoriul Ucrainei, delimitării hotarelor, terminalului de la Giurgiuleşti, porţiunii de la Palanca, dar mai ales cele legate de impedimentele pentru tranzitul prin teritoriul Ucrainei a mărfurilor moldoveneşti exportate în spaţiul CSI au demonstrat că Ucraina este un partener incomod (nesigur).

Mai mult, suportul acordat regimului separatist din Transnistria, din bunăvoinţa căruia acest regim, de fapt, supravieţuieşte; ignorarea repetată (de trei ori!) a obligaţiunilor asumate în relaţiile cu Republica Moldova şi UE privind reglementarea pătrunderii şi tranzitul mărfurilor transnistrene pe teritoriul Ucrainei; ignorarea de către Preşedintele Iuşcenco a Legii Republicii Moldova cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al regiunii Transnistrene, adoptat în baza Planului ucrainean din 16 mai 2005 şi acceptarea de comun acord cu Preşedintele rus, Vladimir Putin, a unui nou plan de reglementare bazat pe Memorandumul Kozak, fac ca pretenţiile Ucrainei de a fi lider regional în spaţiul GUAM şi cel al Comunităţii Opţiunii Democratice să fie futile.

Republica Moldova trebuie să însuşească lecţia care reiese din practica anilor de independenţă — reprezentanţii elitelor politice ucrainene au demonstrat că nu pot fi parteneri credibili. De aceea, ideea exprimată cu diferite ocazii de către şeful statului, Vladimir Voronin, privind coordonarea eforturilor de integrare europeană cu Ucraina trebuie abandonată. Oricum, bunele relaţii bilaterale cu Ucraina sînt de o mare importanţă pentru Republica Moldova, mai ales din punct de vedere al securităţii energetice şi, în limitele posibilităţilor, luînd în consideraţie experienţa anterioară, ele trebui dezvoltate în continuare.

Relaţiile cu România

În ultimul an relaţiile dintre Republica Moldova şi România s-au îmbunătăţit esenţial. Factorii acestei îmbunătăţiri ţin de schimbarea accentului pe stările politico-juridice de fapt şi amînarea clarificărilor de ordin etno-lingvistic, istoric etc. Faptul că România poate ajuta Republica Moldova să însuşească rapid “aquis communitaire” şi să facă “advocacy” pentru integrarea europeană a acesteia este un atu greu de subestimat.

Însă, nimeni nu trebuie să-şi facă iluzii în privinţa faptului că noile relaţiile nu mai sînt profund marcate de contrapunerea “moldovenism-românism”, promovată anterior. Inerţia acestei contrapuneri este foarte mare, şi se va manifesta neîndoielnic, recidivînd, fiind provocată, inclusiv intenţionat. În aceste circumstanţe, bunele relaţii vor depinde de capacitatea elitelor de la Bucureşti şi Chişinău de a coopera în limitele pragmatismului impus de procesul integrării europene, lăsînd problemele sensibile pe seama timpului şi a circumstanţelor prielnice.

Concluzii

  1. Clauzele concepţiilor politicii externe şi de securitate a Republicii Moldova trebuie să fie cît se poate de clare, bazate pe aspiraţii sincere, estimări reale şi argumentate ale pericolelor cu care se confruntă Republica Moldova. Trebuie evitate orice aluzii la intenţii de a “juca pe contradicţiile” dintre marile puteri sau dintre vecini, aşa cum afirmau autorii unui proiect de concepţie a politicii externe lansat în octombrie 2002. Jocul premeditat pe contradicţii este apanajul unor subiecţi de o importanţă semnificativă pentru cei de contradicţiile cărora se doreşte a profita. Spre exemplu, Ucraina. Dacă Republica Moldova va încerca să joace pe contradicţiile dintre marele puteri sau dintre vecini, atunci va fi, pur şi simplu, ignorată şi lăsată în “zonă de tampon” cu toate problemele ei nesoluţionate.

  2. Prioritar pentru Republica Moldova trebuie să fie corespunderea proceselor interne criteriilor politice pentru integrarea europeană. Corespunderea criteriilor economice nu trebuie subestimată în nici un caz, însă faptul că populaţia Republicii Moldova reprezintă mai puţin de 1% din populaţia UE, iar economia care trebuie reformată reprezintă ~0,03% din economia UE, poate oferi Republicii Moldova să fie ajutată economic, dacă ar corespunde criteriilor politice.

  3. Se impune examinarea foarte serioasă a problema renunţării la statutul de neutralitate al Republicii Moldova. Într-o lume care se polarizează, metaforic vorbind, dacă Republica Moldova doreşte să rămînă neutră, atunci ea ar trebui să-şi asume riscurile existenţei pe o insulă aflată între două plăci tectonice oscilante, adică riscurile zonei de tampon.
  1. Радикальный национализм в России и противодействие ему в 2005 году. Ежегодный отчет информационно-аналитического центра “СОВА”
Quo vadis?.. Perfecţionarea legislaţiei electorale