Alegerile parlamentare din 2019 în Republica Moldova - alegeri.md
 MonitoringPoliticaComentarii

Integrarea europeană rămîne prioritară pentru Republica Moldova

|versiune pentru tipar||
Igor Boţan / 31 iulie 2006
ADEPT logo
Moto: “Daţi-mi o bună politică internă şi vă dau o bună politică externă”
Nicolae Titulescu

Amînarea adoptării noilor concepţii ale politicii externe şi de securitate a statului generează neîncredere

Sesiunea de primăvară-vară a Parlamentului s-a încheiat ca de obicei, cu facerea bilanţurilor de către conducerea ţării. În pofida unor rapoarte încurajatoare, evoluţiile politice din Republica Moldova în prima jumătate a anului 2006 şi în special luna iulie, au fost marcate de mari incertitudini. Un şir de evenimente au făcut ca atît politica internă cît şi cea externă să-şi erodeze dramatic contururile şi aşa destul de vagi. În contrast, căpătase contururi foarte clare impasul care riscă să lipsească Republica Moldova în viitorul apropiat de perspectiva unei ascensiuni menite să reducă ceva din handicapul înapoierii şi sărăciei. Principala cauză a acestor evoluţii este legată de influenţa factorilor externi. Anume aceşti factori şi reacţiile interioare la manifestarea lor pune în evidenţă vulnerabilitatea Republicii Moldova. Concluzia respectivă poate fi desprinsă şi din faptul că în pofida unor dezbateri parlamentare animate pe diferite dimensiuni şi în diverse domenii de mare importanţă, Parlamentul nu a mai putut ajunge să dezbată noile concepţii ale politicii externe şi a securităţii statului, deşi acestea fusese elaborate încă în februarie.

Într-adevăr, stabilitatea politică internă, politicile energetice şi comerciale, problema transnistreană au devenit mult mai dependente de comportamentul Rusiei şi Ucrainei. În acelaşi timp, partenerii occidentali ai Republicii Moldova, care pot influenţa comportamentul acestor ţări, se văd tot mai mult nevoiţi să răspundă unor noi sfidări în regiuni ale lumii de un interes mult mai mare pentru ei. Din aceste considerente, la prima vedere, pare justificată amînarea adoptării noilor concepţii ale politicii externe şi securităţii statului pînă lucrurile se vor limpezi. Pe de altă parte, nu poate exista nici o certitudine că lucrurile nu vor evolua în sens invers. De bună seamă:

  1. de acţiunile unor organizaţii ca Hamas şi Hizbullah, pe care Occidentul le consideră teroriste, iar Rusia — nu, depinde situaţia din Orientul Mijlociu, care, la rîndul său, are impact major asupra preţurilor la hidrocarburi, influenţînd comportamentul marilor consumatori şi producători de hidrocarburi;
  2. de preţurile la hidrocarburi depinde nu numai nivelul presiunilor pe care şi le pot exercita reciproc Occidentul şi Rusia, dar şi cîte resurse îşi poate permite Rusia să aloce regimurilor separatiste, inclusiv celui transnistrean, pentru a supravieţui şi menţine vulnerabilitatea Republicii Moldova, eventual unor organizaţii, precum “Patria-Moldova”, Prorîv, Congresul de alternativă al găgăuzilor şi Comitetului anti-NATO din Moldova, etc.
  3. de “trădarea coaliţiei oranj” de către liderul socialiştilor ucraineni, Olexandr Moroz, care face posibilă instaurarea în funcţia de premier a liderului Partidului Regiunilor, Victor Ianukovici, depinde menţinerea noului regim vamal la frontiera moldo-ucraineană pe segmentul transnistrean, pentru care Republica Moldova a pledat ani în şir pe lîngă UE;
  4. de declaraţiile înalţilor demnitari din România şi Rusia privind viitorul Republicii Moldova, modalitatea de soluţionarea a conflictul transnistrean etc., precum şi de reacţiile autorităţilor moldoveneşti faţă de acestea depinde stabilitatea internă din ţară şi posibilitatea dezmembrări ei definitive;
  5. de atitudinea Rusiei faţă de eforturile autorităţilor moldoveneşti de a soluţiona conflictul transnistrean pe propriu-i teritoriu, suveranitatea asupra căruia îi este recunoscut de către Rusia depinde posibilitatea agenţilor economici moldoveni de a-şi exporta puţinele mărfuri pe piaţa tradiţională a Rusiei etc.
Şirul poate fi continuat. Dacă autorităţile moldoveneşti ar sta să aştepte să se limpezească lucrurile în domeniile menţionate mai sus, atunci Republica Moldova ar trebui să amîne în permanenţă adoptarea unor documente de importanţă strategică, precum noile concepţii ale politicii externe şi de securitate a statului. De importanţa practică a documentelor menţionate ne-am putut convinge atunci cînd Parlamentul a încercat să dezbată problema părăsirii de către Republica Moldova a CSI. Aici e important să se menţioneze că, în pofida votării unanime a “Declaraţiei cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene” la 24 martie 2005, persistă neîcrederea opoziţiei în sinceritatea partidului de guvernămînt de a realiza respectivele deziderate. Adoptarea Declaraţiei avea la bază o elementară analiză a originii sfidărilor cu care se confruntă Republica Moldova şi căutarea suportului pentru a le face faţă.

Amînarea adoptării noilor concepţii ale politicii externe şi de securitate doar alimentează suspiciunile că partidul de guvernămînt s-ar ghida, mai degrabă, de conjunctura politică internaţională şi nu de concepţii clare, bazate pe convingeri. Pe de altă parte, faptul că un şir de deputaţi s-au axat pe problema adoptării de către Parlament a unei hotărîri de părăsire a CSI, înainte de a fi adoptate documente strategice referitoare la noile concepţii de politică externă şi de securitate, pune în evidenţă caracterul politic de uz intern a problematicii părăsirii CSI. Refuzul anunţat al deputaţilor majorităţii parlamentare de a vota o astfel de hotărîre este, în opinia grupului de deputaţi liberali care a înaintat-o, o dovadă a nesincerităţii partidului majoritar. Retragerea iniţiativei respective şi repunerea ei spre examinare din nou pare să devină un proces nonstop, menit să evidenţieze concluzia referitoare la esenţa conjuncturistă a Partidului Comuniştilor (PC). În acest context, practic, nu există dubii că şi participarea şefului statului la summit-ul informal al CSI din 21–22 iulie 2006 a urmărit, de asemenea, obiective cu potenţial de impact intern.

Care a fost scopul participării Preşedintelui Voronin la summit-ul informal de la Moscova?

În ultimii ani, de obicei, neparticiparea şefilor statelor membre la summit-urile CSI a devenit o modalitate de afişare a nemulţumirilor faţă de această organizaţie, în general, şi faţă de Rusia, care o domină, în special. Aşa a procedat Preşedintele Voronin în septembrie 2004, cînd a refuzat să participe la summit-ul de la Astana după ce acuzase pentru prima oară în public autorităţile Rusiei şi Ucrainei pentru susţinerea regimului separatist din Transnistria. Aşa au procedat în privinţa recentului summit CSI preşedinţii Ucrainei, Georgiei şi Armeniei. De preşedintele Turkmenistanului nici nu merită să se discute, dat fiind faptul că anul trecut la summit-ul de la Kazani, preşedintele Niazov a declarat că ţară sa se retrage din CSI, păstrîndu-şi statutul de observator în structura respectivă.

În acest context, Preşedintele Voronin avea la fel de multe motive, dacă nu mai multe, ca să urmeze exemplele preşedinţilor Ucrainei şi Georgiei şi să nu participe la summit-ul informal al CSI de la Moscova. Cu toate acestea, el a participat la summit, fiindcă tribuna moscovită i s-a părut potrivită pentru a transmite nişte mesaje de uz intern. Într-adevăr, relaţiile cu Rusia sînt atît de proaste încît nu mai are sens să fie accentuat acest lucru. Dimpotrivă, din considerente de ordin electoral, se cerea a demonstra unei părţi a electoratului tradiţional al PC că se depun eforturi pentru a le îmbunătăţi. Mai cu seamă că Preşedintele Voronin promisese la sfîrşitul lunii martie, după izbucnirea crizei vinurilor, că se pregăteşte o întîlnire cu Preşedintele rus Vladimir Putin. Atunci, partea rusă a dezminţit pregătirea unei astfel de întîlniri. În consecinţă, un şir de formaţiuni politice din RM şi-au anunţat pretenţia de a “confisca” o parte a electoratului PC cu simpatii pro-ruseşti. Lucrurile devin cît se poate de clare dacă luăm în consideraţie că peste 3 luni urmează să aibă loc alegerile Guvernatorului Gagauziei, unde la alegerile parlamentare din martie 2005 PC a pierdut mai mult de jumătate din simpatizanţi în favoarea unor forţe politice de orientare pro-rusească. Astfel, Preşedintele Voronin şi formaţiunea sa au tot temeiul să creadă că dacă pierd la toamnă alegerile în Gagauzia, atunci această pierdere ar putea marca începutul manifestării efectului domino. În sfîrşit, Preşedintele Voronin a dorit să profite de ocazia participării la summit pentru a atenua efectul propagandei ruseşti oficiale de defăimare a autorităţilor moldoveneşti, adresîndu-se direct auditoriului rusesc prin intermediul unuia dintre cele mai populare posturi de radio ruseşti “Eho Moskvî”, care reuşeşte, deocamdată, să-şi păstreze independenţa editorială. Trebuie menţionat faptul, că după confuzia legată de nesemnarea “Memorandumului Kozak” în noiembrie 2003, Preşedintele Voronin nu oboseşte să reitereze în mod periodic prin intermediul unor mass-media ruseşti unele şi aceleaşi lucruri: relaţiile RM cu Rusia suferă din cauza suportului acordat pe către Rusia regimului separatist din Transnistria, acesta fiind singurul lucru care ar submina “prietenia seculară dintre Rusia şi Moldova”.

Mai există un lucru extrem de important care-l face pe Preşedintele Voronin şi partidul pe care-l conduce să fie extrem de sensibil la comportamentul elitelor din Rusia şi România. Este vorba despre semnarea în 2004 a tratatului bilateral între cele două ţări, document care a condamnat pactul Molotov-Ribbentrop. Presa de partid a criticat vehement acest tratat în octombrie 2004, şi se pare că autorităţile moldoveneşti sunt extrem de suspicioase văzînd în acţiunile şi declaraţiei Moscovei, pe de o parte, şi a Bucureştiului, pe de altă parte, aluzii la ceea ce tot în 2004 a fost expus în aşa-zisul “Plan Belkovski”. S-ar putea ca anume aceste suspiciuni să-l facă pe Preşedintele Voronin să insiste asupra semnării tratatelor bilateral şi de frontieră cu România, pe de o parte, şi să nu se grăbească cu ruperea definitivă cu CSI-ul, pe de altă parte.

Propunerile de reformare a CSI şi finalitatea summit-ului de la Moscova

Semnificaţia summit-ului CSI de la Moscova este pur behavioristă. Astfel, Preşedintele Vladimir Putin şi-a etalat triumful dominaţiei ţării sale în spaţiul CSI. Nici nu putea exista vreo altă semnificaţie a unei întruniri care a început într-un restaurant şi s-a terminat cu o cursă de cai. Etalarea comportamentului triumfalist al Rusiei se bazează pe factori care numai supravieţuirea CSI n-o pot garanta:

  1. Rusia s-a ţinut de cuvînt şi după summitul de la Kazani din august 2005 a monetizat relaţiile cu statele CSI. Prin aceasta, Rusia face în continuare imposibilă o integrare economică în cadrul Spaţiului Economic Unic, nici vorbă de întreg CSI. Într-adevăr, despre ce fel de concurenţă liberă poate fi vorba în situaţia cînd agenţii economici ruşi procură agenţi energetici la preţuri de cîteva ori mai joase decît agenţii economici din alte state membri;
  2. CSI mai poate rămîne atractivă doar pentru regimurile autoritare şi dictatoriale, pentru a evita o izolare completă pe plan internaţional şi asigurarea, în acelaşi timp, a securităţii în cadrul Acordului de Securitatea Colectivă sub auspiciile Rusiei;
  3. doar Kazahstanul, fiind relativ autosuficient din punct de vedere economic şi dispunînd de importante resurse energetice, se poate simţi confortabil alături de Rusia în CSI. Celelalte state sînt menţinute pe orbita CSI din considerente de dependenţă economică sau în virtutea unor conflicte separatiste inspirate pentru a nu le permite părăsirea acestei structuri.
Pretenţiile Rusiei de a-şi menţine dominaţia în spaţiul postsovietic sînt realizate în regim de “crize dirijate” pentru statele care vor dori sa se desprindă. Pe de altă parte, pretenţiile statelor GUAM de a-şi articula interesele dependent de Rusia sînt obstrucţionate. În general, orice pretenţii de a articula interese ale statelor CSI necoordonate cu cele ale Rusiei sînt etichetate drept politici anti-ruseşti, după principiul — numai Rusia poate avea interese, toţi ceilalţi trebuie să se conformeze acestora. Din această perspectivă, recenta reformare a GUAM, dezvoltarea Comunităţii Opţiunii Democratice în bazinele Mării Baltice şi Mării Negre etc. au întîmpinat şi vor întîmpina mari dificultăţi. Ca urmare, Georgia este la limita izbucnirii unui război cu Rusia. Ucraina trece printr-o criză politică internă fără precedent, alimentată de pericolul divizării ţării de forţe susţinute în mod făţiş de Rusia. Deci, nu e de mirare că preşedinţilor acestor state nu le arde de a participa la un summit CSI, care să le accentueze vulnerabilitatea în faţa gazdei. În acelaşi timp, singura ţară membră a GUAM care este tratată cu o anumită consideraţie de către Rusia este Azerbaijan. Motivul este că ţara respectivă posedă resurse proprii de hidrocarburi şi mai poate servi drept coridor de alternativă pentru exportul de hidrocarburi din Asia Centrală. Ca element cheie a GUAM, Azerbajianul poate fi “sedus” să se depărteze de această structură prin schimbarea atitudinii Rusiei faţă de conflictul separatist din Karabahul de Munte. Anume acest lucru îl face Rusia, schimbîndu-şi comportamentul în cadrul Grupului de Minsk al OSCE pentru soluţionarea conflictului din Karabah. De asemenea, merită menţionat faptul că Karabahul de Munte nu a fost primit în aşa-zisa comunitate interstatală constituită la 14 iunie anul curent la Suhumi de către regimurile separatiste din Abhazia, Osetia de Sud şi Transnistria. Probabil din această cauză s-a “îmbolnăvit” Preşedintele Armeniei, Robert Kociarean, motivîndu-şi neparticiparea la recentul summit de la Moscova.

Este evident că o structură care este considerată drept instrument de “divorţ civilizat” de către Preşedintele Rusiei nu poate în principiu avea sorţi de izbîndă în privinţă unei reformări reciproc avantajoasă. Ultimele evoluţii demonstrează că în procesul de “divorţ civilizat”, posesorul “haremului” constituit din republicile surori, tinde totuşi să le menţină cu orice preţ, ori să le lase să plece cît mai jefuite şi dezonorate.

În aceste condiţii, Preşedintele kazah, Nursultan Nazarbaiev, ţara căruia prezidează în CSI, vine cu ideea reformării CSI, identificînd 5 domenii fundamentale, care ar trebui în opinia sa să permită o funcţionare impecabilă, bazată pe adoptarea deciziilor consensule în cadrul acestei organizaţii: politica migraţională, transportul, educaţia, lupta împotriva terorismului şi problemele umanitare.

În mod curios, domeniile respective reprezintă exact ceea ce o interesează pe Rusia: 1) o politică migraţională în cadrul CSI s-ar corela foarte bine cu noua strategie de readucere în Rusia a “conaţionalilor”, ţintind în soluţionarea crizei demografice din această ţară prin atragerea, în primul rînd, a forţei de muncă în regiunile depopulate, evident a persoanelor de vîrstă reproductivă; 2) transportul este de mare actualitate pentru Rusia, dar mai ales transportul hidrocarburilor, care stă la baza strategiei energetice a Rusiei. Fără transportarea hidrocarburilor din Asia Centrală prin teritoriul său, dar mai ales, fără monopolizarea căilor de transportare, Rusia nu poate pretinde serios să devină o supraputere energetică; 3) problemele educaţiei sînt privite de Rusia prin prisma concepţiei care pretinde că “dominaţia Rusiei se extinde pînă acolo unde se întinde dominaţia limbii ruse”, lucru demonstrat recent în Ucraina; 4) lupta cu terorismul este importantă pentru Rusia prin prisma noilor norme legale ale acestei ţări, care permit operaţiuni militare împotriva eventualilor terorişti peste hotare, inclusiv în spaţiul CSI; 5) problemele umanitare sînt interesante pentru Rusia mai cu seamă prin prisma suportului veteranilor celui de la doilea război mondial, care locuiesc pe teritoriile statelor CSI.

În sfîrşit, Rusia mai vrea ca statele CSI să promoveze o politică externă coordonată. Fără îndoială, autorităţile ruseşti merită tot respectul pentru că sunt determinate să-şi apere interesele, dar care este interesul altor state CSI de a se conforma acestor interese în detrimentul propriilor interese ?

Integrarea europeană a Republicii Moldova nu are alternativă

Discuţiile despre o posibilă reorientare a politicii externe a Republicii Moldova spre est, în legătură cu eşecul votării în Parlament a unei hotărîri de părăsire a CSI şi participarea şefului statului la recentul summit CSI de la Moscova nu rezistă celei mai elementare analize:

  1. CSI nu mai poate oferi nimic Republicii Moldova. Relaţiile între ţările membre sînt monetizate, conflictele separatiste din acest spaţiu sînt inspirate şi menţinute fără a putea fi rezolvate, litigiile comerciale nu pot fi soluţionate (mai ales că în luna mai Preşedintele RM a propus denunţarea Acordului privind statutul Tribunalului Economic al Comunităţii Statelor Independente) etc.;
  2. Moscova niciodată nu a crezut lacrimilor, iar noile elite ruseşti nu mai au nici sentimentele vechilor elite de a trata deosebit fostele “republici sovietice surori”. Totul este bazat doar pe pragmatism gol. Partidul Comuniştilor din Moldova în mod special nu poate pretinde la un tratament “frăţesc” din partea elitelor ruseşti, cînd Partidul Comunist din Rusia, condus de Ghenadii Ziuganov, este discriminat şi umilit de către propaganda Kremlinului;
  3. Conducerea de vîrf a Republicii Moldova are puţine şanse de a redobîndi bună dispoziţie faţă de ele din partea Preşedintelui rus Vladimir Putin. Mai cu seamă că autorităţile ruse nu obosesc să sublinieze că anume Preşedintele Voronin poartă întreaga responsabilitatea pentru deteriorarea relaţiilor moldo-ruse, în special după ce a refuzat să semneze Memorandumul Kozak. Drept dovadă serveşte şi recenta luare de cuvînt a reprezentantului Rusiei la Consiliul Permanent al OSCE de la Viena, Alexei Borodavkin, care a motivat susţinerea din partea Rusiei a preconizatului referendum din Transnistria anume prin nesemnarea Memorandumului Kozak de către Preşedintele Voronin. Autorităţile moldoveneşti trebuie să ia în consideraţie cu maximă seriozitate declaraţiile Preşedintelui Putin, chiar dacă acestea sînt făcute cu o nonşalanţă dezarmantă cum a fost, spre exemplu, în cazul interviului cu Larry King, cînd răspunzînd la întrebarea ce s-a întîmplat cu submarina “Kursk” a afirmat lejer — “s-a scufundat”. Nu trebuie să se uite că acest comportament a trezit revolta guvernatorului regiunii a cărei nume îl purta submarina scufundată, Alexandr Ruţkoi, afirmaţia iresponsabilă a comandantului suprem făcîndu-l să se deplaseze la Severodvinsk pentru a propune serviciile şi ajutorul din partea regiunii în vederea redresării situaţiei create de tragedia scufundării submarinei. Acest lucru nu i-a fost iertat lui Ruţkoi, care ulterior a fost umilit în diferite moduri. În special, din 2000 pînă în prezent Ruţkoi a fost eliminat din trei campanii electorale în care s-a angajat pentru a fi ales în organele regiunii Kursk sau în Duma de Stat, pe motiv că ar fi încălcat regulile agitaţiei electorale sau ar fi omis din propriul CV menţiunea că este profesor. Astfel, declaraţiile făcute chiar şi din neatenţie de către Preşedintele Putin pot avea consecinţe mult mai periculoase decît “împuşcătura neatentă la vînătoare” a vice-Preşedintelui american, Dick Chaney, care a afirmat în summitul de la Vilnus că Rusia se amestecă în treburile interne ale ţărilor CSI.
  4. Pentru a se convinge de seriozitatea celor de mai sus e suficient ca autorităţile moldoveneşti să stabilească cine coordonează şi finanţează organizaţii precum “Patria-Moldova”, Congresul de alternativă al găgăuzilor din Moldova, Prorîv etc., şi în ce scopuri se fac aceste lucruri;
  5. În sfîrşit, un lucru demult vehiculat, dacă PC care deţine guvernarea este cu adevărat un partid doctrinar şi pledează pentru realizarea valorilor socialiste, atunci liderii şi membrii lui trebuie să-şi răspundă sincer sieşi la întrebarea — în ce areal geografic proxim sînt dezvoltate principiile socialiste, statele sociale şi unde domină capitalismul corporatist şi oligarhic? Un răspuns onest la ultima întrebarea ar trebui să determine vectorul politicii externe al Republici Moldova fără putinţă de tăgadă — integrarea europeană a Republicii Moldova nu poate avea alternativă.

Concluzii

Prioritatea Republicii Moldova pe termen scurt este, aşa cum o spun şi autorităţile moldoveneşti, implementarea cu succes a Planului de Acţiuni UE-RM. Prioritatea pe termen mediu trebuie să fie legată de Procesul de Cooperare în Europa de Sud Est, inclusiv şi mai ales prin aderarea la CEFTA. Prioritatea pe termen lung ar trebui să fie aderarea la UE în acelaşi val de extindere cu ţările Balcanilor de Vest. De aceea, cooperarea în cadrul CEFTA ar trebui să fie de aşa natură ca separarea Republicii Moldova de Balcanii de Vest să pară imposibilă şi absurdă. Pentru aceasta, Republica Moldova trebuie să aibă o politică internă adecvată standardelor UE, lucru pe care l-a menţionat recent Preşedintele APCE, atunci cînd s-a aflat în vizită în Republica Moldova, şi pe care nu obosesc să-l repete şi alţi demnitari europeni. În aceste eventuale circumstanţe, o bună politică externă nu ar fi decît o continuare a unei bune politici interne. Totuşi, pentru a stabili clar priorităţile ţării şi pentru a evita speculaţiile pe marginea orientării strategice a Republicii Moldova, Parlamentul ţării trebuie să dezbată şi adopte cît mai repede noile concepţii ale politicii externe şi a securităţii naţionale.

În Transnistria a început competiţia electorală Referendum pe fundalul exploziilor