Monitoring→Politica→Comentarii

---

Particularităţile referendumului

În Transnistria sînt în faza finală pregătirile pentru desfăşurarea referendumului privind renunţarea la independenţă în favoarea alipirii la Rusia sau reintegrarea cu Republica Moldova, programat pentru ziua de 17 septembrie 2006. Acest referendum, spre deosebire de multiplele referendumuri anterioare, are cîteva particularităţi. Dacă am admite că preconizatul referendum are măcar un dram de legitimitate, am constata că şi aceasta este subminată de modalitatea pregătirii scrutinului:

1. întrebările expuse consultării sînt formulate în mod deliberat pentru a obţine răspunsuri echivoce;
2. cu mai bine de o jumătate de an înaintea desfăşurării referendumului autorităţile transnistrene, susţinute de anumite cercuri din Federaţia Rusă, au recurs la falsuri cu implicarea, pentru prima oară, a unor organizaţii private din Occident, sperînd astfel să dea pondere justificării dreptul “poporului transnistrean” la autodeterminare, dar, în special, pentru a specula recentul caz al separării Muntenegrului de Serbia şi eventuala independenţă a Kosovo;
3. autorităţile transnistrene au încălcat şi continuă să încalce în mod deliberat dreptul la discutarea liberă şi sub orice aspect a chestiunilor expuse votului în cadrul referendumului, aşa cum o cer normele general acceptate în domeniul de referinţă;
4. pregătirile pentru referendum se desfăşoară pe fundalul unor explozii cu caracter dubios în transportul public din Transnistria, care au consecinţe tragice pentru cetăţeni.

Autorităţile Republicii Moldova, instituţiile democratice internaţionale, statele UE, SUA, statele vecine au făcut declaraţii că nu recunosc legitimitatea referendumului transnistrean. Doar Federaţia Rusă a lăsat să se înţeleagă că are o altă opinie. Opinăm că modalitatea de organizare a referendumului transnistrean, acţiunile întreprinse de autorităţile separatiste, anulează orice pretenţie de valabilitate a referendumului, evident, chiar în ipoteza că acesta ar avea un minim de legitimitate iniţială.

Formularea echivocă a chestiunilor expuse referendumului şi efectele generate

Una din problemele fundamentale în organizarea referendumurilor ţine de formularea întrebărilor supuse votului. Formularea echivocă a celor două întrebări şi acţiunile propagandistice întreprinse de autorităţile transnistrene au menirea de a asigura rezultatul scontat — separarea de Republica Moldova care să fie urmată de aderarea la Federaţia Rusă. Evident, în mass-media din Transnistria, practic în totalitate controlată de autorităţi, nici nu se pomeneşte de faptul că normele general acceptate referitoare la desfăşurarea referendumurilor şi plebiscitelor cer ca întrebările să fie formulate distinct şi clar, pentru a evita manipulările şi răspunsurile cu interpretări echivoce. În acest context, merită menţionat faptul că liderul separatist, Igor Smirnov, a declarat în mod public că formularea întrebărilor i-a fost sugerată de experţi din Federaţia Rusă, care i-au atras atenţia că legislaţia acesteia permite incorporarea în componenţa sa doar a unor state independente.

Cele menţionate mai sus au generat dezbateri oarecum controversate în Sovietul Suprem de la Tiraspol, referitoare la formularea întrebărilor. Asta fiindcă, aşa cum s-a menţionat, cele două întrebări propuse pentru referendum sînt, de fapt, patru. Referitor la prima întrebare, un elementar exerciţiu pune în evidenţă faptul că modalitatea de formulare — “Susţineţi menţinerea cursului spre independenţă a Republicii Moldoveneşti Nistrene cu ulterioară liberă alipire a Transnistriei la Federaţia Rusă?”, induce în mod automat un extra răspuns — acceptul de aderare ulterioară la Federaţia Rusă, care devine în mod automat un imperativ pentru autorităţile separatiste. Deci, în mod deliberat, nu este lăsată opţiunea referitoare la pledoaria pentru independenţa Transnistriei, fără aderarea ei ulterioară la Federaţia Rusă.

Întrebarea de alternativă: “Consideraţi posibilă renunţarea la independenţa Republicii Moldoveneşti Nistrene şi ulterioara intrare a RMN în componenţa Republicii Moldova?”, neagă şi ea, de fapt, necesitatea existenţei Transnistriei. Un eventual răspuns pozitiv la această întrebare, la fel ca şi un eventual răspuns pozitiv la prima întrebare, anulează necesitatea existenţei “Transnistriei independente”. Cea de a doua parte a întrebării, referitoare la integrarea Transnistriei în componenţa Republicii Moldova, este de prisos, dar ea a fost necesară din considerente de simetrie, pentru a justifica cea de a două parte a primei întrebări. Evident, Transnistria şi aşa este parte componentă a Republicii Moldova, lucru recunoscut oficial, inclusiv de “singurul susţinător al Transnistriei” — Federaţia Rusă.

Totuşi, nu modalitatea ambiguă de formulare a întrebărilor este importantă în sine, ci faptul că preconizatul referendum, oricare ar fi rezultatele lui, este unul de anulare a “independenţei” Transnistriei. Constituţia Transnistriei, dacă am admite că aceasta este legea supremă chiar a unei entităţi nerecunoscute, nu prevede renunţarea la independenţă. Mai mult, liderul separatist, în conformitate cu articolul 69 al pretinsei legi supreme, a depus jurămîntul să apere “suveranitatea şi independenţa”. Evident, încălcarea jurămîntului nu e o problemă pentru Smirnov, care a iniţiat referendumul, aprobat ulterior de Sovietul Suprem. Atunci cînd lui Smirnov i-au expirat două mandate prezidenţiale, nu au existat probleme pentru a-l obţine pe cel de al treilea. Este adevărat, că atunci s-a recurs la modificarea constituţiei. În cazul disputatului referendum nici acest lucru nu a fost făcut, probabil, va fi făcut post factum. Show must go on! Important este ca “singurul susţinător” al Transnistriei să accepte procedura, iar explicaţiile şi justificările ulteriore vor apărea cu siguranţă.

Recurgerea la falsuri pentru justificarea separatismului

Este un lucru general recunoscut, constatat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), că regimul separatist a apărut şi se menţine datorită suportului din afara Republicii Moldova. Totuşi, autorităţile transnistrene şi susţinătorii externi ale acestora şi-au dorit o minimă legitimitate bazată pe invocarea dreptului internaţional. În acest scop s-a recurs la un fals. Istoria respectivă, cu recurgerea la falsuri şi utilizarea cu rea credinţă a numelor unor personalităţi notorii din lumea ştiinţifică pentru justificarea dreptului Transnistriei la autodeterminare externă, a fost descrisă detaliat în publicaţiile Jamestown Foundation^[1] şi The Economist^[2]. Ruşinoasa retragere a numelor “autorilor” studiului “State soverenity of Pridnetrovskaia Moldovaskaia Respublica (Pridnestrovie) under international law”, publicat de către aşa-zisul Consiliu Internaţional pentru Instituţii Democratice şi Suveranitatea de Stat (ICDISS), care pretinde că este înregistrat în SUA, sub auspiciile pretinsului Grup de Contact al Forumului Euro-Atlantic Unit, refuzul instituţiilor respective de a răspunde la cele mai elementare întrebări despre statutul şi adresele lor, sînt doar cîteva elemente care deconspiră o reţea de falsificatori, producători de articole contrafăcute pentru a fi utilizate cu surle şi trîmbiţe de către maşina propagandistică transnistreană în scopul de a justifica referendumului de desprindere de Republica Moldova.

Prezintă interes şi maşinăria producerii falsului. Profesorul Christopher Borgen de la The Association of the Bar of the City of New York (ABCNY) a dezvăluit în cadrul prezentării din 19 iulie 2006 la Chişinău a studiului “Dezgheţarea unui conflict îngheţat: Aspecte legale ale crizei separatiste din Moldova” că la mijlocul lui 2005 un grup de experţi ai ABCNY au vizitat Republica Moldova întreţinîndu-se cu reprezentanţii autorităţilor de la Chişinău şi Tiraspol. Scopul vizitei fusese legat de elaborarea studiului menţionat, exclusiv în baza normelor dreptului internaţional şi a utilizării informaţiilor din surse oficiale. Cînd studiul a fost pregătit, la începutul lui 2006, varianta de lucru a acestuia şi concluziile au fost împărtăşite cu autorităţile de la Chişinău şi Tiraspol. Concluziile prestigioasei Asociaţii erau că:

1. Transnistria nu are dreptul la autodeterminare externă. Secesiunea fără acceptul autorităţilor constituţionale ale Republicii Moldova nu este admisă de dreptul internaţional;
2. regimul transnistrean poate fi tratat ca unul de facto, care are anumite drepturi şi obligaţii. Administrarea de către acest regim a proprietăţii publice din Transnistria în baza aceluiaşi drept internaţional trebuie tratată ca pe una din partea unui regim de ocupaţie, care poate doar folosi proprietatea în folosul populaţiei, dar nu poate dispune de ea, înstrăinînd-o. Adică, privatizarea sub auspiciile autorităţilor transnistrene este ilegală, iar companiile străine, participante la privatizarea din Transnistria trebuie să se aştepte la reclamaţii;
3. Rusia ca terţă forţă implicată în conflict şi-a depăşit pretinsul statut de mediator şi garant, fiind implicată în susţinere militară, economică şi diplomatică făţişă a regimului separatist de pe teritoriul Republicii Moldova.

Evident, aceste concluzii nu au convenit liderilor separatişti din Transnistria, care au decis să recurgă la un fals pentru a anticipa publicarea studiului ABCNY. Profesorul Borgen a menţionat cîteva lucruri:

1. pretinsul studiu al ICDISS de justificare a dreptului Transnistriei la autodeterminare vine să răspundă exact la întrebările ridicate în studiul ABCNY, utilizînd practic aceleaşi surse de argumentare de pe poziţii care să contrazică concluziile menţionate;
2. experţii de la ABCNY îi cunosc personal pe “autorii” invocaţi ai contra-studiului ICDISS, fiind în relaţii amicale cu unii din ei. Întrebîndu-i despre participarea la studiul ICDISS, aceştia din urmă şi-au declinat contribuţia, exprimîndu-şi nedumerirea şi indignarea. Acest lucru, i-a făcut pe cei de la ICDISS să schimbe macazul, schimbînd pentru început şi pretenţia că cei invocaţi ar fi autorii contra-studiului, limitîndu-se doar la afirmarea că cercetările anterioare ale acestora au fost utilizate pentru fundamentarea contra-argumentelor, retrăgînd, ulterior, numele “autorilor” complet de pe pagina web a ICDISS care a făcut public pretinsul studiu.

Adevărul este că recurgerea la aceste proceduri reprobatorii şi dezgustătoare s-a făcut după ce la Moscova a fost organizată o adevărată conferinţă (nu una virtuală ca cea invocată că ar fi avut loc la Washington), pretins ştiinţifică, care a dezbătut şi aprobat în prezenţa savanţilor transnistreni concluziile contra-studiului ICDISS. Evident, totul a fost organizat pentru ca propaganda transnistreană să poată “justifica” legitimitatea referendumului, alimentînd aşteptările cetăţenilor din stînga Nistrului de a scăpă de incertitudinile legate de statutul indecis al regiunii.

Este interesant a compara şi comportamentul experţilor ABCNY şi celor de la ICDISS. Primii, înainte de a produce studiul, au vizitat Chişinăul şi Tiraspolul pentru documentare, prezentînd studiul pentru dezbateri în cadrul unei conferinţe în ţara de origine a conflictului studiat. Cei de la ICDISS n-au făcut nici una şi nici alta, dar au tras concluziile favorabile regimului separatist. Păcat că ICDISS n-a organizat dezbateri la Chişinău sau măcar la Tiraspol, pentru ca experţii acesteia să răspundă la cîteva întrebări referitoare la dreptul Transnistriei la autodeterminare, formulate demult:

1. dacă ICDISS a invocat argumente de ordin istoric, privind pretinsa revenire a Transnistriei la statalitatea pe care a avut-o Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), atunci să răspundă cum se numea poporul care s-a autodeterminat în RASSM din componenţa Ucrainei?
2. dacă ar binevoi să recunoască, precum se vede din denumire, că în RASSM din componenţa Ucrainei s-a autodeterminat poporul moldovenesc, atunci să răspundă cum şi cînd a apărut “poporul transnistrean”? Pentru asta ar trebui să ia în calcul şi datele ultimului recensămînt desfăşurat în URSS în 1989, cînd cetăţenii din stînga Nistrului s-au identificat preponderent drept moldoveni — 40%, ucraineni — 30% şu ruşi — 25%?
3. cum a fost posibil ca doar într-un an, din 1989 pînă în 1990, în cadrul URSS, să aibă loc geneza “poporului transnistrean”, care imediat a căpătat dreptul la autodeterminare?
4. cum de “poporul transnistrean”, conştient de sine şi drepturile sale la autodeterminare şi-a instaurat “propria-i” putere prin intermediul unor mercenari veniţi de pe aiurea, iar conducerea de vîrf a acestuia a fost şi este constituită, practic, in corpore, din aceşti parveniţi “variagi”?
5. nu cumva geneza “poporului transnistrean” cu drept la autodeterminare se realizează printr-o simplă manipulare, similară cu cea din denumirea studiului elaborat de ICDISS unde “Moldavskaia Pridnestrovskaia Respublica” se substituie cu “Pridnestrovie” pentru a şterge urmele moldoveneşti ale “poporului transnistrean”, iar “adevăraţii moldovenii”, precum Alexandr Karaman şi Grigore Maracuţă au dispărut din conducerea Transnistriei pentru a justifica manipularea ICDISS, de trecere de la caracterul moldovenesc al autodeterminării la cel transnistrean?
6. dacă cumva ICDISS insistă asupra caracterului “internaţionalist” al poporului transnistrean, atunci cum ar explica faptul că “internaţionalismul transnistrean” a fost de la început şi continuă să fie susţinut de cei mai înrăiţi şovinişti din Rusia, precum Jirinovski, Baburin, Zatulin, toţi declaraţi de curînd persona non grata în Ucraina pentru incitarea la separatism în această ţară, dar toţi decoraţi anul curent de către Preşedinte rus Vladimir Putin cu distincţii de stat pentru prietenie. Prin ce se explică această afecţiune dintre şoviniştii ruşi consacraţi şi “internaţionaliştii transnistreni”?
7. de ce geneza “poporului transnistrean” cu drept la autodeterminare a avut loc doar între rîul Nistru şi hotarul administrativ al Moldovei şi Ucrainei, de ce nu a avut loc pe întreg teritoriul fostei RASSM, o jumătate a căreia rămăsese în componenţa Ucrainei?
8. cum a ajuns “poporul transnistrean”, conştient de sine, să se autodetermine şi în unul din principalele oraşe ale Moldovei de pe malul drept al Nistrului — Bender (Tighina), care n-a făcut parte niciodată din RASSM, sau din alte provincii din imperiul rus, cu excepţia Basarabiei? De ce în şapte sate de pe malul stîng al Nistrului care au rămas sub jurisdicţia Republicii Moldova nu s-a produs geneza “poporului transnistrean” etc.?
9. de ce experţii ICDISS nu au studiat concluziile uneia dintre cele mai importante surse — deciziei CEDO privind “cazul Ilaşcu” înainte de a face concluzii?

Dacă ar fi citit hotărîrea CEDO care, în orice caz, este un document oficial, cu statut net superior altora, ar fi descoperit, că iniţial regimul separatist a fost inspirat şi susţinut de forţele revanşarde din URSS-ul muribund, după ce Federaţia Rusă prima şi-a declarat suveranitatea la 12 iunie 1990. Atunci, regimul separatist se identifica drept “ultimul bastion al URSS”. Cele şapte sate au fost ferite de procesul genezei “poporului transnistrean” din simplul motiv că locuitorii au reuşit să-i respingă pe cazacii şi mercenarii războinici, veniţi din Rusia şi susţinuţi de Armata a 14-a. După destrămarea URSS, regimul separatist s-a pretins avanpost al Rusiei în Balcani, iar după căderea regimului Miloşevici în Serbia şi pierderea influenţei ruseşti în Balcani, constatăm că regimul separatist transnistrean şi susţinătorii lui nu mai au nevoie de independenţă, punînd la cale un referendum care, de fapt, anulează “independenţa” în favoarea alipirii la Rusia. Era de aşteptat ca cetăţenii ruşi care au uzurpat puterea în raionale de est ale Republici Moldova să procedeze în aceste fel.

De fapt, întrebările adresate ICDISS, trebuie adresate, aşa cum presupune autorul articolului din Jamestown Foundation’s Eurasia Daily Monitor^[3], lui Modest Kolerov, consilierul Preşedintelui rus Vladimir Putin, care, după toate aparenţele, a pus la cale studiul atribuit ICDISS, aşa cum a pus la cale anul trecut constituirea filialelor aşa-zisei Corporaţii Internaţionale “Prorîv” în “republicile internaţionalei separatiste” şi Crimeea, şi seria de conferinţe internaţionale pentru propagarea extinderii “precedentului Kosovo” asupra republicilor separatiste din spaţiul fostei URSS. De curînd se invocă şi recentul exemplu de separare prin referendum a Muntenegrului de Serbia.

Recurgerea la falsificări pentru justificarea dreptului Transnistriei la secesiune descalifică fără putinţă de tăgadă orice pretenţii în acest sens. De asemenea, invocarea în cazul Transnistriei a exemplelor Kosovo şi Muntenegru este absolut incorectă. Kosovo, în baza rezoluţiei Consiliului de Securitate se află sub administrarea ONU cu accepţia Serbiei, iar articolul 60 al Constituţiei Serbiei şi Muntenegru din 4 februarie 2003 prevedea în mod expres dreptul Muntenegrului la desfăşurarea unui referendum de separare de Serbia peste trei ani după adoptarea Constituţiei menţionate.

Propagandă şi intimidări în loc de dezbateri libere a întrebărilor supuse votului

Dacă în Transnistria ar exista libertăţi politice, atunci problemele supuse referendumului ar fi trebuit să fie dezbătute liber sub toate aspectele. Cetăţenii cu viziuni pro şi contra opţiunilor formulate în întrebările supuse referendumului ar fi trebuit să aibă acces nestingherit liber la mass-media pentru a-şi face publice părerile şi ai îndemna pe alţi cetăţeni să le susţină opţiunile. Acest lucru lipseşte cu desăvîrşire în Transnistria. Spre exemplu, ar fi fost absolut normal ca întrebările formulate mai sus pentru ICDISS să fie dezbătute de către populaţia din Transnistria. Dimpotrivă, toată mass-media din regiune este controlată de administraţia separatistă şi angajată în acţiunea propagandistică menită să asigure rezultatul scontat — votul în favoarea alipirii la Rusia. Din considerente “profilactice”, pentru a evita în germene eventuale intenţii de dezbatere a problemelor legate de referendum, patru membri ai organizaţiei “Dignitas” din stînga Nistrului au fost arestaţi, intimidaţi şi umiliţi. Exemplu pentru alţii.

În acelaşi timp, autorităţile separatiste care se plîng de efectele negative ale “blocadei economice instituite de Republica Moldova şi Ucraina” nu au ezitat să împînzească teritoriul regiunii cu ecrane gigante TV pentru a promova o singură opţiune, care le convine. De fapt, sursa finanţării pentru aceste utilaje tehnice costisitoare este ştiută. Cu certitudine ea este aceiaşi şi pentru asigurarea “monitorizării internaţionale” a referendumului, monitorizare care va fi efectuată preponderent de deputaţii şi forţe naţionaliste din Rusia, forţe marginale din Ucraina şi organizaţii non-guvernamentale dubioase, precum CIS-EMO etc., Spre exemplu, Consiliu Internaţional al Compatrioţilor Ruşi de simpatiile căruia nu se poate îndoi nimeni, sau CIS-EMO şi-a însuşit cea de a doua parte a denumirii (EMO — Election Observation Mission) după modelul reţelei EMO instituite sub auspiciile OSCE. Dar, CIS-EMO nu are nimic în comun cu OSCE, dimpotrivă, contestă misiunile de observare a alegerilor ale instituţiei respective în statele CSI. Însă CIS-EMO nu observă fărădelegile comise la alegerile din Federaţia Rusă — bătaia de joc în regim non-stop faţă de fostul vice-preşedinte al Rusiei, Alexandr Ruţkoi, faptul că Partidul Comunist din Rusia şi Yabloko au ajuns la CEDO contestînd modul de organizare a alegerilor în Rusia etc. Este oare monitorizarea alegerilor din Transnistria de către organizaţii precum CIS-EMO pentru a “confirma corectitudinea alegerilor”.

Ceea ce propaganda separatistă evită a le spune cetăţenilor din stînga Nistrului este ce se va întîmplă cu soarta lor de mai departe. Astfel, în condiţii de falsificări, intimidări şi prelucrare propagandistică este lesne de ghicit care va fi rezultatul aşa-zisului referendum:

1. se poate presupune că “independenţa” Transnistriei va fi anulată în favoarea alipirii cu Rusia;
2. Rusia va insista asupra necesităţii luării în consideraţie a rezultatelor referendumului, abţinîndu-se, probabil, de la declararea tranşantă a intenţiei de încorporare a Transnistriei în componenţa sa, continuînd să susţină ostentativ regimul separatist în toate domeniile, aşa cum a făcut-o întotdeauna, dar mai ales în ultima jumătate de an, menţinînd, de fapt, status-ul quo. Rusia are nevoie doar de pîrghii de presiune asupra Republicii Moldova, dar nu de probleme suplimentare în situaţia cînd propriul Caucaz de Nord este o perpetuă zonă fierbinte;
3. “relaţia specială” a Transnistriei cu Rusia şi după referendum va avea loc “peste capul Ucrainei”. Oficialităţile ucrainene au declarat deja că nu vor recunoaşte rezultatele referendumului. Evident, Ucraina nu are nici un interes să recunoască legitimitatea unui regim pe “pămîntul rusesc” la sud-vestul hotarelor sale. Ucraina înţelege că ulterior se vor face eforturi pentru eliminarea discontinuităţii dintre teritoriul Rusiei şi “pămîntul rusesc” din Transnistria, evident din contul ei. Declarîndu-i pe deputaţii şovinişti din Rusia, susţinători ai independenţei Transnistriei şi Crimeii, persona non grata şi expulzînd din ţară liderul corporaţiei “Prorîv”, instituite de Modest Kolerov, autorităţile ucrainene demonstrează că sesizează foarte clar pericolul separatismului.

Deci, care pot fi consecinţele referendumului pentru simplii cetăţeni din regiune, numărul cărora, după declararea independenţei Transnistriei s-a micşorat cu ¼, — rămînerea în continuare într-o zonă de incertitudine, în care aventurieri politici îşi rezolvă problemele, iar susţinătorul lor practică un fel de braconaj politic în “vecinătatea apropiată”, pe care o consideră drept “zona de influenţă exclusivă”? Evident, discutarea publică a acestui gen de perspective pentru populaţie nu convine autorităţilor separatiste.

Pericolul terorismului consolidează relaţia dintre conducere şi cetăţeni?

Două explozii cu urmări tragice au avut loc exact în perioada de pregătire a referendumului. Exploziile care au curmat viaţa a zece persoane, numărul răniţilor fiind de cîteva zeci, au avut un foarte important impact. După prima explozie dintr-un microbuz, în ziua de 6 iulie 2006, autorităţile transnistrene au organizat un show politic. Anume în perioada zilelor de doliu a fost hotărîtă problema legată de desfăşurarea referendumului, fiind înfrîntă slaba rezistenţă a celor care se împotriveau formulării ambigui a întrebării privind eventuala aderare a Transnistriei la Rusia. Aderenţii liderului separatist, Igor Smirnov, au făcut aluzii în presă că s-ar putea ca persoane din anturajul principalului adversar politic al lui Smirnov să fi fost implicaţi în organizarea exploziei. Este vorba despre preşedintele Sovietului Suprem al Transnistriei, Evghenii Şevciuc, care are strînse legături cu faimoasa firma “Şerif”, patronii căreia ar fi fost interesaţi de descurajarea potenţialilor participanţi la anunţata privatizarea a vinăriei KVINT. Curiozitatea constă în faptul că după lansarea acestor aluzii aderenţii lui Şevciuc din Sovietul Suprem au cedat în privinţa formulării întrebărilor pentru referendumului, iar “Şerif” a reuşit să privatizeze KVINT-ul.

Asigurarea intereselor economice ale grupului “Şerif” a făcut ca după cea de a doua explozie dintr-un troleibuz, în ziua de 13 august 2006, Şevciuc să fie primul care să spargă gheaţa şi să vorbească despre planificarea din exterior a exploziilor, evident, aluzia era făcută la adresa Republicii Moldova. Afirmaţia lui Şevciuc referitoare la necesitatea dezbaterii problemelor de securitate în Sovietul Suprem a provocat reacţia nervoasă a şefului securităţii transnistrene, Vladimir Antiufeev. Pe de o parte, exploziile au fost folosite pentru “consolidarea relaţiilor” dintre conducere şi cetăţeni, iar, pe de altă parte, trebuiau identificaţi nu doar vinovaţii care au realizat actele teroriste, dar şi cei care trebuiau să vegheze neadmiterea “dezlănţuirea terorii”. Din categoria ultimilor, vina cădea pe şeful securităţii — Antiufeev. Acesta din urmă a încercat să ironizeze pe seamă intenţiei lui Şevciuc de a organiza dezbateri, afirmînd că ar putea fi vorba despre vreo intenţie îndreptată spre mărirea finanţării ministerului securităţii (MGB), condus de Antiufeev. Nervozitatea lui Antiufeev s-a manifestat mai cu seamă atunci cînd, în cadrul unei conferinţe de presă, l-a acuzat de implicarea în organizarea exploziilor pe ministrului de Interne al Republicii Moldova, Gheorghe Papuc, înjurîndu-l de o manieră încalificabilă, iar apoi, doar peste două ore, văzîndu-se nevoit să declare că nu există dovezi de implicare a serviciilor speciale moldoveneşti în cele două explozii.

Aşa cum s-a menţionat, propaganda transnistreană nu a ezitat să pună responsabilitatea pentru explozii pe seama Republicii Moldova. Totuşi, acest lucru a fost făcut de o manieră foarte specială. Funcţionari de rang mic şi mediu de la bun început au invocat implicarea Moldovei, iar cei de rang superior au vorbit cu echivoc pentru ca apoi sa afirme că nu au descoperit urme ale implicării serviciilor speciale moldoveneşti. Din categoria primilor a făcut parte şi fostul preşedinte al Sovietului Suprem al Transnistriei, Grigore Maracuţa, care a excelat în dezvoltarea unei întregi teorii conspirative. Sensul a fost că propaganda din Rusia şi Transnistria să mediatizeze pe larg anume acest gen de opinii, ţintind în formarea unei opinii publice negative şi suspicioase la adresa Republicii Moldova. De la funcţionari cu poziţii publice nesemnificative, în categoria cărora a trecut de curînd şi Maracuţa, nu se putea aştepta manifestarea responsabilităţii şi cererea explicaţiilor pentru afirmaţii nu are sens. În schimb, liderii separatişti au fost cît se poate de atenţi, vorbind foarte vag despre acte de terorism. Este clar de ce? Dacă Antiufeev sau Smirnov ar fi insistat asupra implicării Moldovei în actele de terorism, atunci autorităţile moldoveneşti, misiunea OSCE, alte instituţii internaţionale ar fi cerut explicaţii şi dovezi, lucru care nu convine regimului separatist.

Deci, ce au stabilit anchetele? În primul rînd, exploziile ar fi trebuit să fie efectuate de peroane aflate în interiorul vehicolelor în cauză, adică de potenţial sinucigaşi. Acest lucru a fost confirmat de informaţiile făcute publice de presa oficială din regiune. Astfel, după prima explozie, s-a anunţat că ancheta i-a identificat pe doi potenţiali transportatori ai explosivului în ziua de 6 iulie — Nicolai Fastoveţ şi Alexand Beleaev. Mai mult, autorităţile transnistrene au comunicat ca la domiciliul unui dintre aceştia ar fi depistat dispozitive similare celui care a explodat in microbuz. După această tăcere şi iritare vis-a-vis de insistenţele facerii publice a rezultatelor finale ale anchetei. Şeful MGB-ului, Antiufeev, a lăsat să se înţeleagă că este vorba despre oameni lipsiţi de “conştiinţă civică”, pescari, care folosesc materiale explozive pentru braconaj pe rîul Nistru.

Şi după cea de a doua explozie din 13 august s-au produs confuzii în privinţa explicaţiilor. Pe de o parte, speaker-ul Şevciuc a vorbit despre implicarea unor forţe din afară şi de explozii la comandă. Pe de altă parte, anchetatorii cazului au anunţat că în troleibuz au explodat grenade şi că a fost reţinut un individ care avea în posesie grenade pentru a le detona pe Nistru, probabil, tot în scopuri de braconaj. Cel mai curios a fost însă faptul că anchetatorii au anunţat găsirea a două detonatoare pentru grenade în afara troleibuzului. Detonatoarele puteau fi găsite în afara vehiculului doar dacă ar fi fost cel puţin la nivelul geamurilor pentru a fi aruncate de unda de şoc. Adică, potenţialii criminali ar fi trebuit sa se împroaşte cu grenade în interiorul vehiculului, lucru care putea fi uşor stabilit. Mai mult, se ştie că grenadele de tip RGD-5, care ar fi fost detonate în troleibuz formează cioburi cu o rază de nimicire de 25 de metri, acoperind o suprafaţă de 3000 m.p. În mod curios, autorităţile separatiste au evitat să vorbească despre urmele lăsate de exploziile de grenade, care să confirme că anume acest tip de muniţii au explodat.

În definitiv, autorităţile transnistrene au decorat ofiţerii FSB-ului din Rusia, invitaţi pentru cercetarea celor două cazuri, pentru aportul la descoperirea cauzei primii explozii, iar referitor la cea de a două explozie au comunicat că infractorul criminal a fost reţinut. Atît. Totuşi, în cele două cazuri, oricum principala problemă rămîne — care este provenienţa materialului exploziv, cum ajunge acesta în mîinile unor criminali sau pescari braconieri? Evident, s-a afirmat că ar fi vorba despre muniţii rămase în posesia unor persoane încă din timpul ostilităţilor armate de la începutul anilor in ’90 ale secolului trecut.

Însă implicarea în cercetarea celor două explozii doar a ofiţerilor FSB-ului rusesc, decorarea acestora şi refuzul de a face publice rezultatele anchetelor poate însemna că a fost vorba despre o investigaţie internă de serviciu. Astfel, se poate presupune că ofiţerii FSB au găsit că sursa explozivelor este arsenalul Armatei a 14-a dislocate ilegal în raioanele de est ale Republici Moldova. Evident, eventuala facere publică a unor astfel de date nu convine nici autorităţilor separatiste şi nici celor ruseşti, mai ales că autorităţile moldoveneşti cer cu insistenţă retragerea trupelor şi arsenalelor ruseşti din regiune de comun acord cu comunitatea internaţională. Această presupunere nu este neverosimilă. Presa şi cineaştii din Federaţia Rusă au acumulat şi făcut publice destule materiale care demonstrau că chiar în condiţii de ostilitate în Cecenia, militarii ruşi vînd armament inamicilor lor, de ce atunci ar fi neverosimil să facă astfel de lucruri în relaţiile cu braconierii sau criminalii implicaţi în reglări de conturi din Transnistria?

Aceasta pare să fie o variantă de elucidare a enigmei, în condiţiile în care autorităţile transnistrene vorbesc despre acte teroriste, fac aluzii la implicarea Moldovei, refuză să dea publicităţii rezultatele anchetei etc. În ajunul referendumului, cetăţenii din regiune ar trebui să aibă posibilitatea să discute liber despre efectul staţionării trupelor şi arsenalelor militare ruseşti pe teritoriul din stînga Nistrului, lucru care nu le este permis.

Reacţiile autorităţilor moldoveneşti la recentele evenimente din Transnitia

La 3 august Guvernul Republici Moldova a adoptat un plan de acţiuni îndreptat spre “utilizarea în procesul de reintegrare a ţării, a concluziilor expuse în Raportul ABCNY”. Cît priveşte cele două explozii din transportul public din Tiraspol, autorităţile moldoveneşti au procedat absolut corect atunci cînd şi-au propus asistenţa în investigarea celor două cazuri şi în asigurarea tratamentului celor ce au avut de suferit. E normal să fie aşa:

1. tragediile s-au produs pe teritoriul Republici Moldova, chiar dacă este vorba despre un teritoriu necontrolat de autorităţile constituţionale ;
2. mai mult de 3/4 din locuitorii Transnistriei deţin cetăţenia Republicii Moldova, deci, se poate presupune cu certitudine că majoritatea celor care au suferit sînt cetăţeni moldoveni, pe care sttul moldovenesc trebuie să-i apere.

În aceste circumstanţe, autorităţile moldoveneşti trebuie să insiste să fie admise pentru cerceta incidentele cu pierderi de vieţi omeneşti. Faptul că FSB-ul rusesc este implicat în investigaţii şi nu face publice rezultatele acestora indică asupra dosirii unor informaţii extrem de importante, precum informaţia despre provenienţa explosivului. Republica Moldova trebuie să ceară informaţiile menţionate şi din considerente legate de recenta participare a şefului statului la recentul summit-ul informal al CSI la Moscova. La summit s-a insistat asupra modernizării CSI, Rusia insistînd că una din priorităţile CSI este combaterea terorismului. Anume în acest context autorităţile moldoveneşti ar trebui să insiste asupra dezvăluirii informaţiilor privind teroarea în Transnistria şi asupra provenienţei explozivului care a produs victime omeneşti. Şi misiunea OSCE ar trebui sa insiste asupra accesului la informaţia menţionată.

Concluzii

Dacă în Transnistria ar exista un regim, cît de cît democratic, atunci, referendumul preconizat pentru 17 septembrie 2006, s-ar desfăşura pe fundalul nu numai a celor două explozii regretabile şi tragice, soldate cu pierderi de vieţi omeneşti, dar şi pe fundalul unor dezbateri publice “explozive” îndreptate spre:

1. clarificarea sperjurului lui Smirnov, care a iniţiat un referendum de abolire a “independenţei” Transnistriei, pe care anterior o justifica prin faptul că pentru “independenţă s-au jertfit vieţi omeneşti în conflictul armat”;
2. exprimarea indignării pentru recurgerea la utilizarea cu “rea credinţă” şi fără accepţie a numelor unor savanţi notorii în vederea producerii unor falsuri pentru justificarea “dreptului la secesiune”, lucru care, fiind descoperit, va avea cu siguranţă efecte inverse;
3. evitarea perpetuării statutului indecis al regiunii şi utilizarea ei în jocuri politice de afirmare a ascensiunii influenţei Federaţiei Ruse, din contul suferinţelor unor cetăţeni supuşi propagandei;
4. exprimarea indignării pentru acuzaţii false privind actele teroriste la comandă şi dosirea surselor de provenienţă a explozivelor, lipsa de măsuri în vederea eliminării acestor surse care pot în orice moment servi pentru alte acte teroriste etc.

În cazul că nu se conştientizează lipsa tuturor acestor lucruri, a vorbi despre legitimitatea referendumului şi a eventualelor lui rezultate este un nonsens.

Anume aceasta trebuie să afirme şi demonstreze autorităţile Republicii Moldova, aceste idei ar putea să le promoveze politica externă a ţării noaste, astfel trebuie să gîndim noi, cetăţenii acestei ţări şi toţi prietenii ei adevăraţi.

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Creat de NeoNet