Alegerile parlamentare din 2019 în Republica Moldova - alegeri.md
 MonitoringPoliticaComentarii

Iniţiativele Preşedintelui Voronin în vederea reglementării transnistrene

|versiune pentru tipar||
Igor Boţan / 15 octombrie 2007
ADEPT logo

O abordare principial nouă

Două interviuri oferite de către Preşedintele Vladimir Voronin la 4 şi 10 octombrie 2007 ziarelor moscovite “Komsomolskaya Pravda” (ediţia din Republica Moldova) şi, respectiv, “Izvestia” marchează o abordare cu elemente de noutate a problemelor legate de soluţionarea conflictului transnistrean. Principial nou este că se propune ca:

  1. mediatorii şi observatorii formatului “5+2” să se preocupe de găsirea soluţiei pentru statutul Transnistriei;
  2. autorităţile de la Chişinău şi Tiraspol să promoveze măsuri de restabilire a încrederii între cetăţenii de pe ambele maluri ale Nistrului prin soluţionarea de comun acord a problemelor de ordin umanitar, economic şi infrastructural;
  3. să fie demilitarizat teritoriul Republicii Moldova, inclusiv Transnistria, prin casarea armamentului greu;
  4. să fie constituită o armată unică, antrenată în exercitarea misiunilor pacificatoare la cererea organizaţiilor internaţionale abilitate în acest sens;
  5. demilitarizarea şi reforma armatei să fie acceptată şi susţinută financiar de mediatorii şi observatorii în procesul de negocieri.

Şeful statului a reiterat şi un şir de lucruri principiale, la care Republica Moldova nu va renunţa în procesul de reglementare a conflictului transnistrean. Din cele ce urmează vom vedea că de această dată argumentele şefului statului au fost pregătite bine, cel puţin, ele elimină necesitatea convingerii comunităţii internaţionale, a diplomaţiilor străini că el îşi iubeşte ţara la fel de mult ca preşedinţii statelor reprezentate de corpul diplomatic acreditat la Chişinău, lucru care s-a întîmplat la sfîrşitul lunii iunie a.c., cînd Preşedintele Voronin s-a văzut nevoit să convoace diplomaţii străini pentru a le explica esenţa “pachetului de propuneri” adresate Federaţiei Ruse în vederea restabilirii relaţiilor bilaterale şi soluţionării problemei transnistrene.

După toate aparenţele noile iniţiative ale şefului statului vor avea impact, deşi nu imediat.

Contextul în care au fost făcute propunerile

Evoluţia recentă a relaţiilor bilaterale cu Rusia

Preşedintele Voronin a plasat iniţiativele sale în contextul îmbunătăţirii relaţiilor bilaterale cu Federaţia Rusă. Înainte de a-şi expune propunerile propriu-zise, el a ţinut să remarce că:

  1. deficitul înţelegerii reciproce între Chişinău şi Moscova a fost depăşit;
  2. contractul din decembrie 2006 cu GAZPROM a soluţionat problemele aprovizionării Republicii Moldova cu gaze;
  3. au fost reluate exporturile producţiei agricole.

Remarcile respective au fost făcute pentru a demonstra abordarea pragmatică a problemelor existente în relaţiile bilaterale, în afara lozincilor referitoare la “prietenia eternă”. În confirmarea temeiului pentru optimism Preşedintele Voronin a subliniat că Rusia reiterează în permanenţă necesitatea soluţionării problemei transnistrene în baza unităţii teritoriale a Republicii Moldova, abordării transparente a problemelor existente şi sprijinirii garante din partea tuturor participanţilor la procesul de negocieri.

Evoluţia recentă a relaţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol

Optimismul etalat de Preşedintele Voronin este fundamentat şi de factor interni, legaţi de realizarea în ultima vreme a măsurilor de încredere reciprocă, atît în domeniul umanitar, cît şi în cel economic:

  1. întreprinderile din Transnistria au căpătat acces preferenţial pe piaţa UE datorită statutului pe care îl are Republica Moldova în relaţiile cu UE;
  2. prin intermediul Moldovei centrala electrică de la Cuciurgan a obţinut posibilitatea de a exporta energie electrică către Balcani.
  3. Chişinăul a acordat ajutor dezinteresat asociaţiilor de invalizi din Transnistria (cărucioare, ochelari etc.).

Pe de altă parte, menţionează că paşi de apropiere au fost întreprinşi de autorităţile transnistrene:

  1. şcolile moldoveneşti din regiune au început să funcţioneze într-un regim, mai mult sau mai puţin, normal;
  2. a fost anunţată disponibilitatea renunţării la taxa migraţională pentru cetăţenii RM;
  3. a fost anunţată anularea taxei de 100% pentru mărfurile moldoveneşti pe piaţa transnistreană;
  4. în linii mari, a fost soluţionată problema utilizării terenurilor agricole în raionul Dubăsari.

Şi exemplele de conlucrare reciprocă au fost puse în evidenţă — realizarea de comun acord a proiectelor susţinute de instituţiile internaţionale, precum programe îndreptate spre combaterea tuberculozei şi a Sindromului Imuno — Deficitar Achiziţionat, acestea avînd menirea să demonstreze utilitatea conjugării eforturilor în soluţionarea problemelor umanitare şi că “Moldova nu intenţionează să alipească Transnistria cu forţa”.

Principiile la care Moldova nu va renunţa în procesul reglementării transnistrene

Pentru a da pondere iniţiativelor sale, Preşedintele Voronin a reiterat un şir de lucruri principiale la care Republica Moldova nu va renunţa în procesul de reglementare a problemei transnistrene. Aceste principii marchează contextul politic intern şi extern de soluţionare a conflictului:

  1. Republica Moldova nu va renunţa nici sub un pretext la statutul de neutralitate. Pentru actualul
  2. partid de guvernămînt statutul de neutralitate este un postulat, o piatră unghiulară a securităţii naţionale, plasată în afara oricăror discuţii;
  3. Republica Moldova nu va renunţa la ideea că militarii ruşi, antrenaţi în misiunea de pacificare, trebuie să plece. Ei şi-au îndeplinit misiunea şi urmează a fi înlocuiţi cu observatori civili. Moldova nu intenţionează să substituie pacificatorii ruşi cu unităţi NATO. Aceste lucruri au fost confirmate în septembrie curent de către ministrul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, în alocuţiunea sa din cadrul celei de a 62-a Adunări Generale a ONU;
  4. Republica Moldova nu va renunţa la misiunea EUBAM de monitorizare a segmentului transnistrean al hotarului moldo-ucrainean. Business-ul din Transnistria apreciază pozitiv noul mecanism de export.

Insistînd asupra principiilor evidenţiate, Preşedintele Voronin s-a arătat încrezut că în situaţia creată în prezent “nimeni nu va admite întoarcerea la pescuitul în apele tulburi de la începutul anilor ’90, nici Moldova, nici Ucraina, nici UE şi nici Rusia. Pe transnistreni nu-i mai interesează schemele economice criminale, ci legalizarea proprietăţilor de la frizerii şi pînă la marile întreprinderi în spaţiul legal recunoscut”.

Un singur lucru principial, de mare interes, nu l-a menţionat Preşedintele Voronin — atitudinea faţă de “Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria)”, adoptată la 22 iulie 2005. De fapt, la întîlnirea cu corpul diplomatic de la sfîrşitul lunii iunie 2007, şeful statului a subliniat că “pachetul de propuneri” adresat Federaţiei Ruse nu prevede renunţarea la legea menţionată, ea rămînînd piatră unghiulară în procesul de reglementare. Nu este clar dacă în cadrul noilor iniţiative Preşedintele Voronin şi-a schimbat atitudinea faţă de această lege, asta mai cu seamă că problema găsirii soluţiei pentru statutul Transnistriei a fost lăsat pe seama mediatorilor şi observatorilor procesului de negocieri.

Esenţa propunerilor Preşedintelui Voronin în domeniile umanitar şi infrastructural

Fundamentîndu-şi propunerile, şeful statului a menţionat că “există probleme legate de statutul Transnistriei pe care nu le putem soluţiona în afara procesul de negocieri existent. Oricît de mari ar fi piedicile în abordarea problemei transnistrene, marile puteri vor reveni la soluţionarea acesteia”. Republica Moldova trebuie să “influenţeze eventualele soluţii” concentrîndu-se asupra problemelor “pe care le putem soluţiona fără intermediari, în interesul cetăţenilor de pe ambele maluri ale Nistrului”:

  1. lichidarea posturilor pseudo-vamale, de frontieră şi a celor poliţieneşti, care nu îndeplinesc nici o funcţie deosebită, doar îngreunează fluxul de oameni şi mărfuri. “Toată această armată de funcţionari în epoleţi ar putea sa se ocupe de alte probleme”;
  2. soluţionarea problemelor de ordin infrastructural poate începe prin restabilirea coridorului internaţional de transport Leuşeni-Chişinău-Dubăsari-Ucraina;
  3. deschiderea podului peste Nistru din localitatea Gura Bîcului, reconstruit acum 5 ani cu contribuţia UE (2 milioane euro);
  4. restabilirea proprietăţii statului asupra căilor ferate şi distribuirea proporţională a veniturilor de pe urma exploatării căilor ferate, care urmează a fi electrificate;
  5. instituirea unui post TV comun care să nu se afle sub controlul autorităţilor de la Chişinău sau Tiraspol, ci să fie sub administrarea societăţii civile;
  6. acreditarea de către Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova a Universităţii din Tiraspol, pentru ca diplomele eliberate de această instituţie de învăţămînt sa fie recunoscute şi în afara Transnistriei;
  7. distribuirea proporţională a ajutorului umanitar;
  8. implementarea unor măsuri de încredere reciprocă care ar putea evolua pînă la eliminarea limitărilor de circulaţie impuse oficialilor transnistreni. Moldova ar putea înainta o astfel de iniţiativă către UE şi SUA.

Eventualul succes al acestor propuneri este fundament de către Preşedintele Voronin prin încrederea că “toţi aşteaptă stabilitate şi predictibilitate în soluţionarea conflictului. De această dată dialogul Chişinăului şi Tiraspolului ar putea justifica aşteptările cetăţenilor de pe ambele maluri ale Nistrului. Chişinăul este pregătit pentru soluţionarea acestor probleme”.

Esenţa propunerilor Preşedintelui Voronin în domeniul demilitarizării şi dezarmării

La ce serveşte Armata Naţională?

Şeful statului şi-a fundamentat propunerile referitoare la demilitarizare şi dezarmare învocînd statutul de neutralitate al Republicii Moldova. El s-a întrebat retoric care poate fi rolul forţelor armate ale Moldovei în acest context, pentru a-şi crea prilejul de a răspunde, după cum urmează:

  1. în pofida reformării, Armata Naţională este mai degrabă un atribut formal al statalităţii moldoveneşti. Ea poate fi şi în continuare instruită, echipată cu armament modern etc., dar Moldova nu intenţionează să lupte cu cineva;
  2. în această parte a Europei nu există vreo ţară din partea căreia ar veni vreun pericol militar pentru Moldova;
  3. ipoteza necesităţii menţinerii armatei moldoveneşti ca mijloc de neutralizare a armatei transnistrene nu mai ţine. Nu există premise pentru repetarea coşmarului din 1992.

Concluzia Preşedintelui Voronin este că “pe teritoriul Moldovei, inclusiv în Transnistria, există două armate absolut inutile”.

Cum trebuie realizată dezarmarea şi demilitarizarea?

Preşedintele Voronin consideră că “pînă mediatorii şi observatorii discută despre formatul operaţiunii de menţinere a păcii în regiune, Moldova şi Transnistria ar putea trece la dezarmare şi demilitarizare”. Astfel, după o “analiză complexă s-a ajuns la înţelegerea demilitarizării”, după cum urmează:

  1. într-un viitor previzibil (o jumătate de an), Chişinăul şi Tiraspolul ar trebui să lichideze toată tehnica militară grea, toate sistemele de lansare a focoaselor. Această tehnică urmînd să fie topită la Uzina Metalurgică Moldovenească (Rîbniţa);
  2. Chişinăul îi propune Tiraspolului edificarea unor forţe armate sub comandament unic, completarea unităţilor militare urmînd să se facă după principiul teritorial. Forţele militare unificate nu trebuie să fie folosite pentru asigurarea ordinii şi securităţii publice;
  3. lichidarea forţelor armate nu trebuie să afecteze statutul social şi starea materială a militarilor. Obiectivul respectiv va fi dificil de atins fiindcă armata: oferă locuri de muncă pentru mii de militari profesionişti de pe ambele maluri ale Nistrului; este un institut social, o şcoală a vieţii pentru tineret, mai cu seamă pentru cel rural, care poate însuşi o profesie în armată;
  4. forţele armate comune trebuie să aibă o calitate principial nouă. Unităţile militare trebuie transformate în centre militare de instruire unde să muncească pe baze contractuale ofiţeri instructori.
  5. nu vor mai exista soldaţi care să-şi exercite serviciul în termen. În schimb, în mod obligatoriu, vor fi recrutaţi tinerii pentru o perioadă de o jumătate de an cu scopul de lua cunoştinţă de meseria militară. La scurgerea acestei perioade doar cei care doresc să facă carieră militară îşi vor continua serviciul pe baze contractuale în unul din centrele militare. Aceasta este formula reducerii efectivului militar şi economisirii resurselor bugetare;
  6. trebuie convinsă Transnistria, cetăţenii care locuiesc acolo, că această cale de demilitarizare este una optimală, fără scopuri colaterale ascunse.
Care trebuie să fie specializarea armatei unite?

Conform propunerilor Preşedintelui Voronin, pregătirea militarilor în cadrul eventualei armate unite va fi direcţionată spre obţinerea “profesiei de pacificator”, care va trebui însuşită la cel mai înalt nivel. Adică va trebui însuşită nu doar arta militară, ci şi arta preîntîmpinării conflictelor, a opririi acestora prin atingerea unor acorduri. Drept exemplu demn de urmat a fost invocată experienţa pacificatoare a statelor neutre, precum Suedia, Finlanda şi Irlanda.

Propunerile Preşedintelui Voronin au depăşit cadrul Republicii Moldova, oferind soluţii la nivel internaţional. Astfel, argumentînd că armata Moldovei unificate are sens doar în calitate de armată pacificatoare, pregătită pentru a interveni la rugămintea organismelor internaţionale în vederea manifestării solidarităţii cu alte ţări şi popoare, el a mai propus ca, în general, organizaţiile internaţionale să ofere dreptul de a desfăşura misiuni pacificatoare doar statelor neutre. Acesta ar fi chezăşia unor misiuni de pacificare sincere, fără eventuala urmărire a altor scopuri obscure.

Aşteptările faţă de mediatorii şi observatorii procesului de negocieri

Pentru realizarea iniţiativelor sale, Preşedintele Voronin afirmă că e necesar un suport internaţional substanţial, inclusiv unul financiar. Astfel, pentru ca nici un militar să nu se simtă victima modificărilor propuse va fi nevoie de:

  1. finanţarea programelor de reabilitare socială a militarilor;
  2. crearea condiţiilor pentru recalificarea militarilor prin însuşirea unor profesii civile;
  3. transformarea unităţilor militare în centre militare de instruire.

Şeful statului s-a arătat încrezător că “a venit timpul acţiunilor, dar fără suport din partea comunităţii internaţionale aceste proiecte vor rămîne doar bune intenţii”. Mai mult, el şi-a etalat certitudinea că “partenerii externi ai Moldovei — SUA, statele membre NATO, Ucraina şi Rusia, sînt cointeresaţi într-o astfel de transformare a armatei moldoveneşti. Doar cu suportul lor consolidat ne vom isprăvi cu problemele menţionate”.

Reacţiile la propunerile Preşedintelui Voronin

Reacţiile interne

Reacţiile interne la noile iniţiative ale Preşedintelui Voronin au fost, în general, pozitive. Atît reprezentanţii formaţiunilor politice, cît şi comentatorii au subliniat argumentarea, în general, satisfăcătoare, îndreptată spre întărirea măsurilor de încredere a cetăţenilor din stînga Nistrului faţă de intenţiile de reglementare a conflictului de către Chişinăul oficial. Noua abordare se deosebeşte substanţial de cea din primăvara anului curent, cînd se propuneau acţiuni imposibil de realizat în lipsa unei soluţii de principiu a problemei statutul juridic al Transnistriei în cadrul unei Moldove reîntregite, cum ar fi alegerile anticipate într-un parlament al statului comun.

S-a remarcat că multe din propunerile recente ale şefului statului au tangenţă sau reiterează, de fapt, elemente ale:

  1. aşa-zisului Pact de Stabilitate pentru Republica Moldova, lansat de Preşedintele Voronin la 1 iunie 2004 cu scopul de a obţine garanţii internaţionale din partea mediatorilor, în vederea unei soluţionări juste şi durabile a conflictului, care să fie susţinute de marile puteri şi vecinii Republicii Moldova;
  2. propunerilor misiunii OSCE de înlăturare a neîncrederii reciproce dintre cele două maluri ale Nistrului, inclusiv cele referitoare la demilitarizarea Republicii Moldova şi a Transnistriei. Ultima propunere se conţine şi în faimosul “Memorandum Kozak” pe care Preşedintele Voronin a acceptat, iar apoi a refuzat să-l semneze în noiembrie 2003;
  3. unui şir de organizaţii nonguvernamentale, care în perioada 2005–2007 au elaborat şi implementat un şir de studii şi proiecte privind depăşirea neîncrederii dintre cele două maluri ale Nistrului etc.

Exemplele de mai sus arată că, în general, ultimele iniţiative ale şefului statului au fost conforme unor aşteptări şi merită tot suportul. În acelaşi timp, au fost exprimate rezerve faţă de posibilitatea de a le realiza. În primul rînd, s-a invocat caracterul cu tentă preelectorală a iniţiativelor. De asemenea, s-a făcut referire la dorinţa şefului statului de a atenua eventualele reacţii ale Rusiei la recunoaşterea de către Occident a independenţei Kosovo. Prin aceasta s-a încercat explicarea politicii de apropiere a Republicii Moldova de Rusia în detrimentul bunelor relaţii cu România şi a refuzuli de participare la evenimentele legate de calitatea de membru al GUAM. Doar formaţiunile de stînga, care pledează în mod radical pentru apropierea de Rusia şi CSI, precum Partidul “Patria-Moldova” şi Mişcarea “Ravnopravie”, au calificat iniţiativele Preşedintelui Voronin ca neavînd sorţi de izbîndă din cauza lipsei credibilităţii faţă de acesta în Transnistria.

Reacţiile din Transnistria

Reacţiile oficialităţilor transnistrene faţă de iniţiativele Preşedintelui Voronin au fost previzibile. Pe alocuri ironice, chiar sarcastice, pe alocuri mai binevoitoare, atitudinile au fost exprimate, neputînd, cel puţin, fi ignorate, aşa cum a fost în cazul “pachetului de propuneri” faţă de Rusia din vara trecută. Atunci oficialităţile transnsitrene au afirmat, pur şi simplu, că nu au auzit nimic despre organizarea deja în luna noiembrie a.c. a alegerilor parlamentare anticipate cu participarea Transnistriei şi despre oferirea de înalte posturi guvernamentale reprezentanţilor acesteia.

Liderul transnistrean, Igor Smirnov, a ţinut să sublinieze că recentele iniţiative ale Preşedintelui Voronin ţin de domeniul pur propagandistic (PR — public relations). Potrivit lui, practic, pentru toate iniţiativele referitoare la domeniul umanitar şi economic există documente semnate de către Preşedintele Vladimir Voronin şi el, la 16 mai 2001:

  1. Protocolul privind armonizarea legislaţiei fiscale şi vamale;
  2. Protocolul privind atragerea şi garantarea reciprocă a investiţiilor străine;
  3. Protocolul privind recunoaşterea reciprocă pe teritoriul Republicii Moldova şi Transnistriei a documentelor eliberate de organele abilitate ale celor două părţi;
  4. Protocolul privind facilitarea activităţii nestingherite a instituţiilor media pe teritoriul Republicii Moldova şi Transnistriei, răspîndirii presei tipărite şi a programelor televizate.

În privinţa propunerilor de demilitarizare şi dezarmare liderii transnistreni au fost foarte succinţi — Preşedintele Voronin nu este credibil după ce, în noiembrie 2003, a acceptat, iar apoi a refuzat semnarea “Memorandumului Kozak”, care prevedea dezarmarea şi demilitarizarea Republicii Moldova şi Transnsitriei.

Reacţiile preşedintelui Sovietului Suprem, Evgheny Şevciuk, au fost mai diplomatice. El a salutat, în principiu, iniţiativele ca un gest de manifestare a bunăvoinţei din partea Chişinăului. Însă a cerut garanţii că este vorba de intenţii serioase şi nu de acţiuni propagandistice. Pentru confirmarea bunelor intenţii, Şevciuk a propus ca Parlamentul de la Chişinău să ratifice acordurile deja semnate de părţi, inclusiv protocoalele invocate de Smirnov. De asemenea, Şevciuk a cerut anularea de către Parlamentul de la Chişinău a “Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria)”.

Fostul preşedinte al Sovietului Suprem, unul din părinţii fondatori ai regimului din stînga Nistrului, Grigore Maracuţa, care în prezent este reprezentant special al Sovietului Suprem pentru relaţiile interparlamentare, a salutat iniţiativele Preşedintelui Voronin condiţionînd acceptarea lor prin răspîndirea influenţei Rusiei de pe teritoriul îngust al Transnistriei pe întregul teritoriu al Republicii Moldova. Numai în astfel de circumstanţe Transnistria s-ar aşeza alături de Rusia şi Republica Moldova la masa de tratative pentru a soluţiona problemele în interesul Rusiei.

Cel mai scurt comentariu referitor la iniţiativele Preşedintelui Voronin le-a făcut ministrul afacerilor externe al Transnistriei, Valery Liţkai: “neinteresante, nerealizabile şi inoportune”. Probabil, Liţkai s-a simţit ofensat de tonalitatea Ministerului Reintegrării al Republicii Moldova, care i-a propus “să creeze un grup de lucru comun ce ar permite elaborarea unui orar al şedinţelor grupurilor de experţi comune, precum, si a tematicilor acestora, cu scopul soluţionării problemelor ce ţin de realizarea practică a propunerilor iniţiate de Preşedintele Republicii Moldova Vladimir Voronin, expuse în interviul acordat ziarului Komsomolskaya pravda”.

Reverberaţiile cu caracter electoral ale noilor iniţiative

Cu certitudine, reacţiile faţă de noile iniţiative ale Preşedintelui Voronin nu se vor consuma repede, dimpotrivă, ele vor constitui un decor constant al pregătirilor de alegerile parlamentare, programate pentru martie 2009. La această etapă, cel puţin două grupuri de iniţiativă şi-au anunţat intenţia de a institui partide politice în vederea participării la alegerile din 2009, făcînd propuneri de rezonanţă referitoare la problematica transnistreană.

În primul caz, iniţiativele şefului statului au fost anticipate cu o săptămînă prin lansarea de către fostul său consilier (demisionat la sfîrşitul lunii iunie a.c.) a unui document intitulat “O strategie pentru Republica Moldova”. Fostul consilier al Preşedintelui Voronin, Sergiu Mocanu, a lansat la 26 septembrie 2007, în numele grupului de iniţiativă — Acţiunea Populară, “o amplă campanie de promovare a iniţiativei — în Uniunea Europeană cu teritoriul pe care îl controlăm”. Din start trebuie menţionat faptul că iniţiativa fostului consilier este total contrară celei prezidenţiale, provocînd doar reverberaţii după ce propunerile Preşedintelui Voronin le-au eclipsat pe cele ale fostului său subaltern. Interesul pentru ultimul vine de la stîrnirea unor suspiciuni şi speculaţii pe marginea unei eventuale înţelegeri a celor doi foşti subiecţi ai raporturilor de muncă şi subordonare că lansînd, practic concomitent, iniţiative cu caracter opus ar fi urmărit crearea unui contrast extrem de favorabil iniţiativelor şefului statului.

Categoric, speculaţiile de acest gen nu au însă nimic comun cu realităţile, de aceea cea mai corectă abordare a problemei în cauză ar fi supoziţia lansată de presă că prevederile “strategiei” fostului consilier prezidenţial reprezintă doar o invitaţie la un “exerciţiu intelectual”. Acceptînd “exerciţiul intelectual” este important să vedem care sînt premisele şi cum îşi argumentează fostul consilier prezidenţial oferta:

  1. pentru ca Republica Moldova să poată prinde ultimul “tren balcanic” spre UE este necesar ca autorităţile de la Chişinău să-şi schimbe radical modul de gestionare a crizei transnistrene;
  2. pe termen scurt şi mediu, criza transnistreană nu are soluţii. Un termen lung de rezolvare a problemei ar putea însemna o perioadă indefinită de insecuritate, sărăcie şi izolare de comunitatea europeană;
  3. Transnistria aparţine de jure Republicii Moldova. În realitate, acest teritoriu este de mai bine de 17 ani o zonă de protectorat politic, economic şi militar al Federaţiei Ruse.

În consecinţă, soluţia — “în Uniunea Europeană cu teritoriul pe care îl controlăm” — propusă de fostul consilier prezidenţial prevede:

  1. instituirea, de-a lungul malului drept al Nistrului, pe segmental transnistrean, a unui hotar cu toate atribuţiile de rigoare;
  2. decuparea problemei transnistrene de procesul de integrare europeană a Republicii Moldova, ci nu decuplarea propriu-zisă a Transnistriei de Republica Moldova;
  3. evidenţierea priorităţii integrării europene a Republicii Moldova faţă de problema reintegrării ţării;
  4. recuperarea în timp a Transnistriei prin transformarea Republicii Moldova într-un model atractiv pentru populaţia din stînga Nistrului.

Astfel, condiţiile preliminare ale “exerciţiului intelectual” par a fi clare, la fel ca şi soluţiile propuse. Ceea ce a rămas neclar se referă la faptul că soluţiile sînt, de fapt, lucrurile aparent dorite de către fostul consilier prezidenţial şi nu rezultatele unor concluzii fundamentate din punct de vedere logic şi metodologic. Nu e clar de ce, pentru a face prioritară problema integrării europene faţă de cea a reintegrării ţării, este nevoie de hotar cu toate atribuţiile de rigoare pe Nistru.

În primul rînd, dacă e vorba de “rigori”, se pare că fostul consilier prezidenţial nu şi-a dat osteneala să citească legile Republicii Moldova privind frontiera de stat şi despre Serviciul de grăniceri, pentru a vedea ce implică “rigorile” la care face apel. El este foarte aproximativ în privinţa trasării hotarului pe malul drept al Nistrului, făcînd abstracţie de existenţa zonei de securitate, precum şi de aflarea pe malul stîng al Nistrului a unor localităţi aflate sub jurisdicţia Chişinăului, iar pe malul drept a municipiului Bender, aflat, de facto, sub jurisdicţia regimului separatist. Nu e clar cum va intra în zona de securitate pentru instaurarea “riguroasă” a hotarului.

În al doilea rînd, nu e clar la ce va servi eventualul hotar pe Nistru. Prioritatea de aderare a Republicii Moldova nu pare să fie afectată în prezent de lipsa hotarului pe Nistru, ci de calitatea guvernării. Raporturile economice între cele două maluri ale Nistrului, practic, lipsesc cu desăvîrşire. Toată infrastructura a fost separată demult. Regimul transnistrean nu împiedică în nici un fel edificarea unor instituţii democratice autentice şi euroconforme pe malul drept al Nistrului. Va îmbunătăţi hotarul pe Nistru calitatea justiţiei moldoveneşti sau va face mai liberă mass-media? Mai mult, instituţiile europene ne semnalează în mod explicit că justificările legate de influenţa conflictului nesoluţionat asupra funcţionării adecvate a instituţiilor democratice nu se mai acceptă.

În al treilea rînd, este o iluzie că izolîndu-se de malul stîng, cel drept ar putea deveni cu timpul atractiv pentru primul. Chiar autorul “strategiei” menţionează că Transnistria este “o zonă de protectorat politic, economic şi militar al Federaţiei Ruse”. Va permite Rusia ca protectoratul său industrializat să aibă o condiţie materială mult mai proastă ca pe malul drept? Deocamdată, ne-am convins că orice pretenţii ale Chişinăului de a crea o situaţie mai bună pe malul drept au fost prompt contracarate de Moscova, atît din punct de vedere politic, cît şi economic — organizarea de referendumuri de independenţă şi aderare la Rusia, embargouri pentru Republica Moldova, diferenţierea preţurilor la gaze şi exigenţa faţă de achitări pentru malul drept şi cel stîng etc. Toate aceste lucruri au fost întreprinse de Moscova pentru egalarea condiţiilor celor două părţi implicate în conflict şi în aşa-zisul proces de negocieri. În prezent, ţinînd cont de ascensiunea politică şi economică a Rusiei, pretenţia de a izola Transnistria pentru ca malul drept să devină atractiv pentru cel stîng este cu atît mai iluzorie. Rusia este ca un “termostat” care poate menţine constantă “temperatura Transnistriei”, indiferent de eventualele oscilaţii ale temperaturii la Chişinău. Este un fapt demonstrat. Iar, intenţia declarată de izolare a Transnistriei va fi indiscutabil calificată drept tentativă de antagonizare a relaţiilor moldo-ruse, cu toate consecinţele previzibile. Oare Rusia nu ne-a deprins cu răspunsuri prompte, “asimetrice”, dar eficiente? Ameninţările autorului “strategiei” cu ruperea relaţiile diplomatice cu statele care ar împiedica-o să se realizeze nu par decît simple manifestări de “curaj patriotic”.

În al patrulea rînd, fostul consilier prezidenţial lansează supoziţii referitoare la integrarea europeană, neştiind cum le va percepe UE. El face abstracţie de efortul de ani de zile al autorităţilor moldoveneşti, îndreptat spre internaţionalizarea soluţionării conflictului, inclusiv prin atragerea UE în calitate de observator al procesului de negocieri şi de monitor al segmentului transnistrean al hotarului moldo-ucrainean prin intermediul EUBAM. Planul de Acţiuni UE — RM, ca document actualizat de implementare a APC-ului, prevede în mod expres, drept unul din scopurile majore — soluţionarea prin negocieri a conflictului transnistrean. Mai mult, o clauză similară, evidenţiată chiar în sumarul documentului, persistă şi în Planul de Acţiuni UE — Ucraina. Ştim ce inerţie uriaşă au deciziile UE, cît timp şi ce efort necesită convingerea UE din partea unor ţări ca Moldova ca astfel de decizii să fie adoptate. În aceste circumstanţe, ce impact ar putea avea tragerea “riguroasă” a hotarului pe Nistru fără acordul prealabil al UE? Nu va fi iniţiativa respectivă interpretată ca un prilej de invocarea a pericolului unei eventuale “catastrofe umanitare” în Transnistria, pentru ca Rusia să învinuiască UE de co-participare prin misiunea EUBAM? Cu certitudine, cei 100 mii de cetăţeni ai Rusiei şi 65 mii cetăţeni ai Ucrainei, locuitori ai Transnistriei, îndemnaţi de liderii separatişti, vor invoca acest argument, cerînd implicarea statelor respective în soarta lor. Este o iluzie să se creadă că ei vor aştepta cuminţi momentul aderării la UE a Republicii Moldova şi devenirea acesteia atractivă pentru ei. Ce ar putea reţine Rusia şi Ucraina să se implice în soluţionarea sorţii cetăţenilor lor, ameninţaţi cu izolarea? Poate tot frica de ameninţarea ruperii relaţiilor diplomatice din partea Moldovei?

În al cincilea rînd, “strategia”, se pare, nu se îngrijeşte nici de soarta celor 300 mii de cetăţeni ai Republicii Moldova, locuitori ai Transnistriei, atunci cînd autorul acesteia argumentează necesitatea tragerii “riguroase” a hotarului pe Nistru prin faptul că autorităţile moldoveneşti nu pot verifica cazierele judiciare “în alb”, prezentate la solicitarea paşapoartelor pentru străinătate. Înseamnă acesta că “strategia” îndeamnă la refuzul de eliberare a paşapoartelor pentru străinătate cetăţenilor moldoveni din Transnitria? Nu e clar.

În al şaselea rînd, autorul “strategiei” se pare că nu-şi imaginează ce argumente dă autorităţilor transnistrene pentru acţiuni “asimetrice” de răspuns, de exemplu, prin anunţarea introducerii regimului de vize cu Republica Moldova, după trasarea “riguroasă” a hotarului de către aceasta. Evident, aceasta dacă Transnistria ar obţine mai întîi suportul deschis al Rusiei şi Ucrainei, precum şi finalizarea paşaportizării Transnistriei de către cele două state.

În general, s-ar putea afirma că cea mai importantă carenţă a “strategiei” a fostului consilier prezidenţial este că nu s-a îngrijit deloc să estimeze cam care ar putea fi reacţiile şi acţiunile de răspuns ale Rusiei, Ucrainei, UE şi ale regimului separatist la eventuala implementare a acesteia. Este un lucru demonstrat şi recunoscut că, în cazul Republicii Moldova, influenţa factorilor externi o depăşeşte cu mult pe cea a factorilor interni. Poate cineva crede că cei din jur vor rămîne încremeniţi de fascinaţia “strategiei”? Exclus, din simplul motiv că nu poate un fost consilier al Preşedintelui Republicii Moldova să nu cunoască toate aceste lucruri. Cu certitudine, le cunoaşte şi le înţelege.

De aceea, aşa cum “strategia” pretinde că scopurile declarate ale Republicii Moldova trebuie formulate şi atinse în ordinea priorităţilor: mai întîi — integrarea în UE, iar apoi — reintegrarea ţării, tot aşa “exerciţiul intelectual” trebuie să facă lumină în priorităţile grupului de iniţiativă. Concluzia este că prioritar pentru grupul de iniţiativă este relansarea în politică a fostului consilier prezidenţial prin crearea propriului partid politic în vederea participării la parlamentarele din 2009. Problema transnistreană este fundalul pe care se lansează noul partid, iar propunerea trasării “riguroase” a hotarului pe Nistru este principalul punct de atracţie, menirea căruia e să creeze unda de şoc. Din acest punct de vedere, “strategia” cadrează destul de bine cu percepţiile cetăţenilor scoase la iveală de sondajul din septembrie a.c. al CBS AXA. Astfel, 44,5% vs. 26,3% din cetăţeni s-ar opune recunoaşterii independenţei Transnistriei, dacă acesta ar fi preţul pentru continuarea procesului de integrare europeană. Pe de altă parte, 53% vs. 22,8 s-ar opune renunţării la obiectivul integrării europene, dacă acest lucru ar fi dorit de Transnistria. Datele sondajului arată că, deocamdată, păstrarea status quo-ului în privinţa priorităţilor integrării europene şi reintegrării ţării este soluţia optimă.

Nu se ştie dacă autorul “strategiei” a luat în calcul datele sondajului, însă oferta lui vine să polarizeze atitudinile, evitînd însă trecerea peste limita preferinţelor majorităţii cetăţenilor. Fără această contrapunere a obiectivelor de integrare europeană şi de reîntregire a ţării “strategia” n-ar aduce nici o valoare adăugată la situaţia de status quo, aşa însă invită, cel puţin, la un “exerciţiu intelectual”, iar, cel mult, la o “acţiune populară” pentru constituirea unui partid politic nou. De fapt, este normal ca autorul “strategiei” să-şi dorească mai întîi accederea în Parlament pentru a putea să-şi promoveze iniţiativele. Ulterior se vor găsi argumente pentru justificarea imposibilităţii atingerii promisiunilor.

“Strategia” fostului consilier prezidenţial a generat reverberaţii şi în mediul grupului de iniţiativă al viitorului Partid Liberal Democrat din Moldova (PLDM), care la lansarea sa din 1 octombrie 2007 a invocat necesitatea desfăşurării unui referendum naţional în problema transnistreană, evitînd să dea careva detalii legate de formularea întrebărilor sau aria desfăşurării eventualului referendum.

Concluzii

  1. Circumstanţele invocate de Preşedintele Vladimir Voronin drept favorabile pentru lansarea recentelor sale iniţiative nu sînt complete, omiţînd un şir de factori importanţi. Federaţia Rusă a întrat în campania electorală pentru alegeri parlamentare, după care va urma campania prezidenţială. Apoi va urma perioada constituirii noii configuraţii a întregii puteri de stat din Rusia. Acest proces va dura, probabil, pînă prin luna mai 2008. Evident, în următoarea jumătate de an evenimentele menţionate vor eclipsa orice alte evenimente politice, mai cu seamă pe cele externe. De aceea, este puţin probabil ca pînă în vara lui 2008 autorităţile ruse să se preocupe de reglementarea transnistreană. Este mult mai probabil să le intereseze menţinerea status quo-ului.

  2. Dacă supoziţia de mai sus este adevărată, atunci noua administraţie (sau cea parţial reînnoită) a Rusiei va reveni în forţă la soluţionarea problemelor cu implicarea acesteia, precum este şi cea transnistreană, abia atunci, cînd Preşedintele Vladimir Voronin va fi deja un veritabil “lame duck”, adică “lider politic pe ducă”, preocupat de propriile probleme de succesiune la guvernare, cu care nimeni nu mai discută proiecte de perspectivă la modul serios. Din acest punct de vedere, probabilitatea că iniţiativele Preşedintelui Voronin vor avea vreun impact imediat asupra soluţionării problemei transnistrene, adică pînă la alegerile parlamentare din 2009, este minimală.

  3. Micşorează dramatic şansele realizării iniţiativelor Preşedintelui Voronin şi atitudinile liderilor de la Tiraspol, care şi-au etalat atitudinea negativă nu atît faţă de propuneri, cît faţă de credibilitatea Preşedintelui Voronin. Într-adevăr, animozităţile de ordin personal între liderii celor două maluri ale Nistrului au devenit proverbiale, iar comunicarea lor prin intermediul interviurilor oferite presei din Federaţia Rusă este o dovadă în plus că progresele în soluţionarea conflictului, în perioada guvernării concomitente a garniturilor existente pe cele două maluri ale Nistrului, sînt practic excluse. Modalitatea în care Ministerul Reintegrării de la Chişinău i-a propus Tiraspolului să ia măsuri de realizare a iniţiativelor Preşedintelui Voronin, îndemnîndu-i pe oficialii transnistreni să citească interviul din Komsomolskaya Pravda, denotă că Chişinăul, de fapt, şi-a dorit un răspuns de refuz, probabil, pentru a putea învinui Tiraspolul de intransigenţă.

  4. Preşedintele Voronin a avut temei să-şi lanseze acum, în octombrie 2007, cele mai “umaniste şi pacificatoare” iniţiative ale sale, referitoare la reglementarea transnistreană. Vorba e că una din principalele promisiuni ale sale la preluarea puterii, practic nelimitate, în februarie 2001, a fost soluţionarea rapidă a conflictului transnistrean. Au trecut mai bine de şase ani, iar problema nu a fost rezolvată, existînd temei, aşa cum s-a arătat, că nici pînă la expirarea celui de al doilea mandat prezidenţial al lui Vladimir Voronin, acesta nu va fi soluţionată. De fapt, perioada guvernării preşedintelui Voronin a însemnat parcurgerea completă a cercului vicios, acesta ajungînd să propună lucruri coordonate deja cu administraţia transnistreană, la care a renunţat acum şase ani. Cu toate acestea, în perioada respectivă a fost “internaţionalizată” căutarea soluţiei şi identificată, practic, singura pîrghie prin care Chişinăul mai poate influenţa situaţia din Transnsitria — cooperarea cu UE şi instituirea EUBAM. În situaţia creată, Preşedintele Voronin poate doar lăsă “moştenire” viitorului Preşedinte al Republicii Moldova un set de principii care să stabilească punctele de reper în soluţionarea conflictului transnistrean. Interviurile oferite de Vladimir Voronin au avut tocmai menirea să formuleze aceste puncte de reper, lăsînd impresia unui “testament politic”. Mai mult, şeful statului a ameninţat, că eventuala trecere în opoziţie a partidului pe care îl conduce, nu înseamnă că acesta va renunţa la respectivele principii. Dimpotrivă, Partidul Comuniştilor va lupta pentru menţinerea lor.

  5. În situaţia creată, avantajele iniţiativelor Preşedintelui Voronin sînt evidente, putînd atenua cumva criticile că nu a reuşit să realizeze una din principalele promisiuni electorale. În primul rînd, propunerile vor fi acceptate şi chiar lăudate de negociatorii şi observatorii procesului de negocieri “5+2”, evident cu excepţia Transnistriei. Dar argumentele liderilor transnistreni legate de lipsa de credibilitate faţă de Preşedintele Voronin sînt mai slabe decît argumentele în favoarea soluţionării imediate a problemelor cetăţenilor din stînga Nistrului, atîta timp cît mediatorii şi observatorii caută soluţii pentru statutul Transnistriei în formatul “3+2”, adică fără Moldova şi Transnistria. În al doilea rînd, propunerile Preşedintelui Voronin sînt mai elaborate, realiste şi acceptabile pentru participanţii formatului “3+2”, decît propunerile opoziţiei, care ori lipsesc, ori vizează lucruri dificil de realizat. În al treilea rînd, iniţiativele Preşedintelui Voronin vor fi necesare în eventualitatea recunoaşterii independenţei Kosovo de către Occident pentru a ajuta Rusia să nu-şi aplice, ca măsură de răspuns, ameninţările de recunoaştere a independenţei Transnistriei. Este puţin probabil ca Rusiei să-i convină realizarea propriilor ameninţări. În definitiv, Rusia ar putea accepta argumentul că situaţia din Transnistria şi ofertele de soluţionare lansate de autorităţile Republicii Moldova se deosebesc de cele din Kosovo.

  6. Clasa politică moldovenească ar trebui de pe acum să reconsidere foarte atent “moştenirea” pe care va lăsa-o Preşedintele Voronin nu doar în problema transnistreană. Modalitatea de abordare a problemelor — de la acceptare şi semnare neaşteptată a unor documente de principiu pînă la renunţarea la fel de neaşteptată de a-şi onora promisiunile, ar trebui evitată cu desăvîrşire. Exemplele referitoare la: a) semnarea protocoalelor cu Transnistria şi renunţarea ulterioară la acestea; b) implicarea unor actori internaţionali extrem de importanţi la un efort comun de elaborare a documentelor de principiu şi apelarea în paralel, “pe la spatele Europei”, la serviciile separate ale unuia din ei, cum a fost în cazul cu “Memorandumul Kozak”; c) apelarea, în momente de criză, la suportul organizaţiilor regionale şi chiar propunerea reanimării acestora prin organizarea unor summit-uri, cum s-a întîmplat în ajunul alegerilor din martie 2005 cu GUAM, iar apoi, renunţarea subită, fără explicaţii, de a mai participa la lucrările a astfel de summit-uri (probabil, pentru a redobîndi credibilitatea ruinată în relaţiile cu Federaţia Rusă). Toate acestea nu pot avea alt efect decît acutizarea problemei credibilităţii Republicii Moldova.

  7. Pentru condiţia şi potenţialul ţării noastre, cea mai bună strategie este promovarea unei politici principiale, predictibile, transparente şi coordonate, chiar şi în detalii, cu principalii parteneri strategici, în primul rînd, cu UE. Aceasta mai cu seamă că, practic, întreaga clasă politică a subsemnat “Declaraţia cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene”.

Şedinţele săptămînale ale Comisiei Naţionale pentru Integrare Europeană — un prim bilanţ Ce sugerează profilul sociologic al noii puteri locale?