Alegerile parlamentare din 2019 în Republica Moldova - alegeri.md
 MonitoringPoliticaComentarii

Standardele democratice: pînă sau după…

|versiune pentru tipar||
Igor Boţan / 15 iulie 2008
ADEPT logo

Testul parlamentarelor 2009

Discursul Preşedintelui Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE), Lluis Maria de Puig, ţinut în faţa deputaţilor Parlamentului Republicii Moldova, a reiterat nişte lucruri pe care autorităţile moldovene le ştiu foarte bine de la alte instituţii pan-europene, oficiali ai statelor membre ale UE şi SUA. Mesajele se înscriu în contextul reiterării permanente de către autorităţile moldovene a ireversibilităţii opţiuni integrării europeane şi în acest context, De Puig a menţionat în mod explicit: “Aveţi şansa să aderaţi la UE, dar numai după ce Consiliul Europei se va pronunţa în mod categoric că schimbările democratice în ţara dvs. sînt ireversibile. Iată de ce este foarte important ca alegerile să demonstreze că aceste schimbări s-au produs”. Recomandările au fost cît se poate de concrete — luarea în consideraţie a avizului Comisiei de la Veneţia privind pragul electoral, referitor la interzicerea blocurilor pre-electorale, despre restricţiile la funcţiile publice şi eligibile pentru deţinătorii cetăţeniei multiple.

Faptul că se bate într-un singur punct, şi anume că parlamentarele din 2009 reprezintă cel mai important test democratic pentru Republica Moldova, trebuie tratat cu maximă seriozitate. Deocamdată, reacţiile înalţilor funcţionari moldoveni sînt de genul — vom vedea, vom examina, este vorba doar despre recomandări. Este evident că Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) nu-i convine ca după aproximativ opt ani de guvernare să audă îndemnuri de genul celor de mai sus. Însă este un fapt incontestabil, consemnat în rapoartele de monitorizare ale OSCE, că cele mai libere şi corecte alegeri desfăşurate vreodată în Republica Moldova au fost parlamentarele din 2001, pe care le-a cîştigat PCRM în calitate de forţă politică, oarecum, de opoziţie. În acest context, este legitimă întrebarea: ce ar fi dacă PCRM măcar ar restabili condiţiile de competiţie electorală de care s-a bucurat în 2001?

Este bine ştiut că în 2001 au fost asigurate trei lucruri fundamentale pentru nişte alegeri libere şi corecte: independenţa organelor electorale; minimizarea influenţei factorului administrativ; şi accesul liber, practic, egal al tuturor concurenţilor electorali la mass-media. Potrivit ultimilor rapoarte ale OSCE, doar influenţele politice din organele electorale sînt echilibrate datorită formulelor de constituire a acestora în conformitate cu prevederile modificărilor Codului electoral din 2005. Este adevărat că misiunile internaţionale de observare a alegerilor n-au avut vreodată pretenţii serioase faţă de Comisia Electorală Centrală (CEC), menţionînd profesionalismul şi acţiunile echilibrate ale acesteia. Însă după alegerile din 2001, în special, în cazul alegerilor locale din 2003 şi celor parlamentare din 2005, au fost menţionate interferenţa masivă a factorului administrativ şi comportamentul părtinitor al mass-media.

Ultimul factor, probabil, nu mai poate fi reparat în viitorul apropiat. Vorba e că în 2001, cînd au fost posibile alegeri libere şi corecte nu existau aşa-zisele “media-holdinguri”. În prezent există, iar “stăpînii” lor doresc rezultate. Unităţile “media-holding-urilor” se declară în mod ostentativ promotoare şi susţinătoare ale înalţilor demnitari, ultimii confirmînd acest lucru prin interviurile acordate practic, în mod exclusiv, doar acestor unităţi. Partea proastă este că în astfel de circumstanţe, politicile editoriale sînt percepute drept promotoare ale liniei politice oficiale, deşi acest lucru este, de obicei, negat.

Cine se teme de “pericolul american”?

După 2001, isteriile propagandistice pre-electorale au devenit un lucru obişnuit. Scopul lor poate fi un fel de justificare în avans a unor eventuale derapaje antidemocratice în procesul de desfăşurare a alegerilor. Recent, aceleaşi surse mediatice afiliate puterii, care în perioada pregătirii alegerilor din 2005 au “dezvăluit” scenariul “revoluţiei florii soarelui”, îndreptat chipurile spre debarcarea partidului de guvernămînt, au detonat o “bombă” propagandistică chiar de Ziua naţională a SUA, invocînd pericolul subminării partidului de guvernămînt de către două organizaţii americane ce îşi desfăşoară programele de asistenţă în Republica Moldova sub auspiciile USAID.

Dacă propagandiştii ar fi rezonabili, ei s-ar referi la fapte înainte de a aprinde fitilurile. De exemplu şi în 2001 partidele politice moldovene, inclusiv PCRM, şi organele electorale, au fost asistate de organizaţii americane care-şi desfăşurau activitatea sub auspiciile programelor USAID pentru Republica Moldova. Nimănui nu i-a trecut atunci prin minte să acuze organizaţiile respective că ar fi organizat conspiraţii pentru debarcarea democraţilor şi aducerea comuniştilor la guvernare. Dimpotrivă, toată lumea a recunoscut şi a apreciat caracterul democratic şi calitatea procesului electoral.

Sau să luăm alte exemple, chiar de foarte mare actualitate. În 1999 au avut loc alegerile pentru funcţia de Guvernator şi pentru Adunarea Populară a Găzăuziei. Ele au trecut aproape neobservate, pe motiv că au fost calme şi liniştite. Întrebarea care se iscă este — din ce cauză, în prezent, situaţia din Găgăuzia este la limita unei instabilităţi de proporţii, doar organizaţiile americane, practic, nu au lucrat vreodată în Găgăuzia? Dar oare nu reprezentanţii organizaţiilor europene şi americane au insistat după parlamentarele din 2005 ca în numele asigurării stabilităţii politice puterea şi opoziţia să găsească limbă comună?

Cine se teme de “Prietenii Rusiei în Moldova”?

Atacurile propagandistice la adresa opoziţiei, defăimarea acestei, intimidarea liderilor ei prin intermediul unor pîrgii administrative, au devenit, din păcate, lucruri obişnuite în Republica Moldova. Dacă n-ar fi aşa, instituţiile pan-europene nu ar îndemna autorităţile moldovene să dea dovada capacităţii de a respecta standardele democratice. În acest context, surse apropiate comitetului organizatoric al asociaţii “Prietenii Rusiei în Moldova” raportează exercitarea asupra fondatorilor acesteia a unor “presiuni fără precedent”.

În principiu, “Prietenii Rusiei în Moldova” nu ar trebui să reprezinte vreun pericol pentru actualul partid de guvernămînt. În primul rînd, în fruntea “Prietenilor Rusiei în Moldova” se situează ex-premierul Vasile Tarlev, persoană foarte apropiată Preşedintelui Voronin, care s-a învrednicit de cea mai înaltă distincţie statală — Ordinul Republicii, activînd cot la cot cu şeful statului timp de şapte ani. În al doilea rînd, “Prietenii Rusiei în Moldova” pretind doar la statut de organizaţie neguvernamentală, nu e vorba de vreo organizaţie social-politică, cel puţin, deocamdată. Totuşi, recent şeful statului s-a văzut nevoit să transmită ex-premierului mesaje televizate prin care îl asigura că mai este privit ca membru al echipei PCRM. Aceste mesaje au pus în evidenţă faptul că temerile că Vasile Tarlev şi-ar pregăti pentru lansare propriul proiect politic au avut temeiuri. În prezent, rămîn tot mai puţine îndoieli că platforma “Prietenilor Rusiei în Moldova” este una intermediară pentru revenirea în politică pe cont propriu. În acest sens, dezminţirile Preşedintelui Voronin, precum că eventualul proiect al ex-premierului ar fi coordonat cu domnia sa sînt credibile.

Într-adevăr, de ce două figuri din aceeaşi echipă, cu un rating comensurabil, ar merge în două coloane la alegerile din 2009? Mai cu seamă că divizarea coloanei “Prietenilor Rusiei” a ex-premierului se face pe porţiunea de stînga a segmentului ocupat de PCRM. În ultima vreme, de pe acest segment au dispărut Partidul Socialist şi Uniunea Muncii “Patria-Moldova”. Partidul Socialiştilor s-a arătat cooperant faţă de PCRM după modernizarea acestuia, iar contracararea forţei electorale a mişcării “Ravnopravie” nu merită “divizarea pe stînga a coloanelor” PCRM. Nici “divizarea pe centru” a coloanelor PCRM nu merită efortul. Oricum, PCRM-ul nedivizat rămîne cea mai puternică formaţiune, putînd găsi parteneri de coaliţie fără artificii elaborate în prealabil.

De fapt, ex-premierul Tarlev a recunoscut recent, într-un interviu pentru revista “Economiceskoe Obozrenie”, că ar mai vrea să devină prim-ministru. Aceasta după ce acum trei luni afirma ca a obosit şi a decis să pună bazele unei noi tradiţii în politica moldovenească — prezentarea benevolă şi neforţată de nimeni a demisiei. Este vorba despre prima greşeală dintr-un şir întreg, care dau foarte prost pentru imaginea ex-premierului. Dacă i s-a sugerat să plece din funcţie, atunci de ce s-a aventurat să vorbească despre punerea bazelor unei tradiţii noi? Toţi ştiau că tradiţia pe care o respectă ex-premierul este una veche, de sorginte bizantină. Putea pleca tăcînd, pur şi simplu.

În al doilea rînd, numindu-şi organizaţia “Prietenii Rusiei în Moldova”, ex-premierul nu a luat în calcul un lucru foarte delicat. De exemplu, şeful statului s-a declarat “primul găgăuz” şi Vasile Tarlev ar fi trebuit să ştie foarte bine cît de mult îi place Preşedintelui Voronin să fie primul în toate. Acum, dacă Preşedintele Voronin nu e membrul al grupului de iniţiativă, iese că cineva pune la îndoială că el ar fi primul “Prieten al Rusiei în Moldova”? Asta e prea de tot. Mai cu seamă că din grupul de iniţiativă fac parte lideri ai mişcării “Patrioţii Moldovei” şi alte persoane care, în ultima vreme, au criticat dur şi cu vehemenţă politica externă a Preşedintelui Voronin faţă de Rusia, dar şi Guvernatorul Găgăuziei, care este considerat inamic politic consacrat al şefului statului.

În al treilea rînd, lansîndu-şi proiectul, ex-premierul nu s-a asigurat de evitarea unor confuzii. Faptul că o persoană de talia lui Nicolae Ciornîi s-a văzut nevoită să publice dezminţirea: “eu niciodată n-am fost membru al organizaţiei «Prietenii Rusiei în Moldova» sau al altei organizaţii sau mişcări politice din Republica Moldova. Informaţia despre alegerea mea în funcţia de vice-preşedinte al comitetului organizatoric al organizaţiei respective nu corespunde adevărului, ea poartă caracter conjunctural şi destabilizator pentru societate. Activînd în calitate de vice-preşedinte al companiei ruse «LUKOIL», responsabil pentru blocul de ţări în care intră şi Republica Moldova, întotdeauna m-am condus de principiile neimplicării în procesele politice din aceste ţări…”, îi subminează dramatic autoritatea şi credibilitatea ex-premierului. Asta nici nu se compară cu “punerea bazelor unei tradiţii noi în politica moldovenească”. Practic, Vasile Tarlev şi întreg grupul de iniţiativă a “Prietenilor Rusiei” sînt puşi în situaţia unor banali falsificatori. Atrăgînd un om de afaceri de talia lui Nicolae Ciornîi în proiectul său, Tarlev ar fi trebuit să înţeleagă că e periculos să-l împingă în prin plan. Probabil, Tarlev nu se consultă cu fostul său omolog, ex-premierul Ion Sturza, care recent confirma că “afacerile mari se fac în linişte”. Ion Sturza a fost premier doar şapte luni, în 1999, faţă de cei 7 ani ai lui Tarlev. Cu toate acestea, primul demonstrează abilităţi impresionante în arta utilizării “firului roşu” cu elitele ruse, iar cel de al doilea demonstrează că nu-şi poate apăra aderenţii cu cea mai mare pondere.

În al patrulea rînd, ex-premierul nu a luat în calcul experienţa unor adevăraţi şi testaţi prieteni ai Rusiei, cum este ex-ministrul Apărării şi ex-director al SIS, Valeriu Pasat. Sau poate acesta este un act de curaj? Faptul că ex-preşedintele RAO ES, Anatolii Ciubais, afirma acum un an că amnistierea, după doi ani şi jumătate de închisoare, a lui Pasat s-ar fi făcut la intervenţia ex-Preşedintelui Vladimir Putin, vorbeşte de la sine în acest sens. Chiar dacă cazul lui Pasat a fost, oarecum, asimetric, el participînd la congresul “Patria-Moldova” de la Moscova, din preajma parlamentarelor 2005, asta a fost suficient pentru ca să i se aducă acuzaţii pentru presupuse crime, comise tocmai în 1997. În prezent, odată cu apropierea alegerilor, organele de drept moldovene şi-au reamintit de presupusele crime ale lui Pasat. În acest sens, ex-premierul Tarlev nu are mare temei de frică, el a fost decorat cu Ordinul Republicii chiar de Preşedintele Voronin, ceea ce ar putea însemna că şi-a servit Patria exemplar.

În al cincilea rînd, pe parcursul a şapte ani, după alegerile libere şi corecte din 2001, ex-premierul a co-participat la edificarea unui sistem, care în prezent intimidează membrii grupului de iniţiativă (potrivit afirmaţiilor acestora) cu care s-a apucat să fondeze asociaţia “Prietenii Rusiei în Moldova”. Dacă e aşa, atunci înainte de a se lansa cu un proiect politic propriu, poate era bine ca ex-premierul să se pocăiască pentru că îşi supune colegii pericolelor de intimidare. Însă în pofida tuturor greşelilor ex-premierului, într-un stat de drept, cu aspiraţii europene, nimeni nu ar trebuie să-l împiedice să-şi realizeze dreptul la asociere în organizaţii nonguvernamentale sau la activitate politică pe cont propriu. Evident, daca în ultimul moment nu va renunţa şi nu va face dezminţiri că toată povestea cu “Prietenii Rusiei în Moldova” ar fi fost o invenţie a răuvoitorilor.

Concluzii

Un şir de semnale arată, implicit, că în ajunul parlamentarelor 2009 în interiorul PCRM există mari frămîntări. Ele sînt provocate, în primul rînd, de politicile promovate de conducerea formaţiunii şi nu de factorii externi. Cîteva exemple vin să confirme această concluzie:

Din exemplele de mai sus ar trebui să fie evident că toate problemele PCRM vin din interiorul acestuia, iar escaladarea isteriei “pericolului american” sau rusesc ţine de tehnologiile de manipulare a opiniei publice în ajunul alegerilor. Cea mai bună soluţie pentru Republica Moldova este ca autorităţile să urmeze îndemnurile din discursul Preşedintelui APCE, la care am făcut referinţă la începutul acestui articol şi să asigure condiţii de campanie electorală, cel puţin ca în 2001.
Republica Moldova trebuie să adere la UE, cîndva, cumva… Termenele pentru fixarea datei alegerilor