Alegerile parlamentare din 2019 în Republica Moldova - alegeri.md
 MonitoringPoliticaComentarii

Anul politic 2008

|versiune pentru tipar||
Igor Boţan / 26 decembrie 2008
ADEPT logo

Topul evenimentelor anului 2008

Anul politic 2008 a fost deosebit. El a încununat, de fapt, guvernarea de opt ani a Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM). Mai multe evenimente produse în 2008 vor avea impact de durată, altele pur şi simplu au impresionat. În acest sens, merită menţionate zece:

Realizarea sarcinilor formulate pentru 2008

2008 a fost şi primul an de implementare a Strategiei Naţionale de Dezvoltare (SND), prevăzută pentru perioada 2008–2011. Strategia a identificat cinci priorităţi: consolidarea statului democratic bazat pe supremaţia legii şi respectarea drepturilor omului; reglementarea conflictului transnistrean şi reintegrarea ţării; sporirea competitivităţii economiei naţionale; dezvoltarea resurselor umane, promovarea incluziunii sociale; dezvoltarea regionala.

Sarcinile prevăzute de SND pentru anul 2008 au fost detaliate în cadrul primei şedinţe a Guvernului din acest an: continuarea gazificării ţării şi asigurarea cu apă potabilă; dezvoltarea durabilă a complexului agro-industrial; modernizarea drumurilor publice; crearea locurilor de muncă (300 mii locuri noi de muncă); triplarea salariului în sfera bugetară; dublarea numărului de locuri de studii, finanţate de la buget, majorarea de trei ori a burselor, etc.

Prim-ministrul Zinaida Greceanîi a raportat despre realizările guvernării din anul 2008 în discursul sau adresat Parlamentului la 12 decembrie 2008. Ca de obicei, Premierul a vorbit despre succese: PIB-ul a crescut cu 6,2%; în prima jumătate a anului investiţiile străine directe au crescut cu 70% faţă de anul precedent; sistemul bancar moldovenesc a rezistat în condiţiile crizei financiare internaţionale; numărul funcţionarilor publici a scăzut cu 624 unităţi; “ghişeul unic” a permis înregistrarea a 65% de întreprinderi noi create în regim de urgenţă; Procuratura şi CCCEC combat cu succes corupţia; Republica Moldova a organizat Summit-ul şefilor de state CSI “la un nivel calitativ înalt”; a fost majorată cota alocaţiilor bugetare cu caracter social; au fost dezvoltate proiecte infrastructurale noi; întreprinderilor exportatoare din Transnistria li s-au eliberat documente vamale, etc.

Reacţiile opoziţiei la succesele raportate de guvernanţi

Opoziţia le-a amintit guvernanţilor şi în măsura accesului la mass-media, a încercat să explice cetăţenilor care sînt adevăratele surse ale creşterii economice. După criza financiară din Rusia din 1998 şi încetinirea creşterii economice mondiale la sfîrşitul secolului trecut, în anii 2001–2007, conform datelor Fondului Monetar Internaţional (FMI), economia ţărilor dezvoltate a crescut anual în limitele a 2–3%, iar economia ţărilor în curs de dezvoltare a crescut anual cu 6–8%. După venirea PCRM la guvernare în 2001, aproximativ 1/3 din cetăţenii moldoveni apţi de muncă şi-au luat soarta în propriile mîini, plecînd la munci peste hotare. Suma remitenţelor anuale a crescut în perioada aflării PCRM la guvernare de aproximativ zece ori: de la ~$150 milioane la ~$1,5 miliarde. Astfel, în 2007 şi 2008 suma remitenţelor, practic, a egalat bugetul de stat, fiind estimată la aproximativ 1/3 din PIB-ul ţării!

În condiţiile menţionate, orice guvernare, de orice culoare, ar fi trebuit să fie foarte rău intenţionată faţă de propria ţara şi popor ca să nu realizeze o creştere economică conjuncturală. Cu toate acestea, în perioada 2001–2008, Republica Moldova a rămas să fie cea mai săracă ţară din Europa, fiind incapabilă să micşoreze decalajul ce o desparte de ceilalţi codaşi. Ba dimpotrivă, decalajul se accentuează vizibil în continuare. Tabelul de mai jos relevă că, de fapt, încă de pe vremurile cînd era provincie agrară a URSS, Moldova era programată pentru un colaps economic în eventualitatea unei dezvoltări independente, lucru care a survenit în 1991. Predecesorii PCRM, cu toate erorile pe care le-au comis, cel puţin şi-au asumat riscurile promovării unor reforme profunde, iar PCRM a venind la guvernare după ce cele mai dureroase reforme fusese deja realizate, iar conjunctura economică regională se îmbunătăţise cardinal.

Evoluţia Produsului Intern Brut Real per capita

Concluzia este, că în cei opt ani de guvernare, în afară de profitarea de conjunctura economică regională benefică, PCRM nu prea a realizat mare lucru, evident, cu excepţia domeniului propagandistic. De exemplu, a vorbi despre sporirea competitivităţii economiei naţionale, lucru pe care-l face Guvernul, în condiţiile în care în 2008 deficitul balanţei comerciale a ajuns să reprezinte aproape 2/3 din PIB, (fiind de ~$3 miliarde) este oarecum jenant. Datele statistice atestă că în 2008 deficitul a crescut cu aproximativ $1 miliard(!), exporturile totalizînd $1,4 miliarde, iar importurile — $4,1 miliarde. Generalizînd aceste date, opoziţia îi aminteşte partidului de guvernămînt că în 2008 “soldul negativ al balanţei comerciale e mai mare de 7 ori decît în anul 2000”. Dacă guvernanţii au realizat ceva concret în domeniul economic, apoi au făcut aceasta contrar ideologiei şi prevederilor programului politic al partidului de guvernămînt. Exemplu fiind declararea “revoluţiei liberale” în aprilie 2007.

Integrarea europeană şi consolidarea statului de drept

Anul 2008 a fost un adevărat an al bunelor intenţii. În discursul său tradiţional, adresat reprezentanţilor corpului diplomatic, Preşedintele Vladimir Voronin afirma că “anul 2008 este prologul alegerilor parlamentare ordinare… Acest an reclamă de la Moldova noi eforturi în vederea modernizării europene, aceste eforturi urmînd să fie concentrate în primul rînd asupra perfecţionării justiţiei noastre, asupra consolidării drepturilor omului… Cred că nimeni nu se mai îndoieşte de faptul că Moldova este foarte receptivă anume la acest tip de reforme, că statalitatea noastră devine deosebit de trainică anume prin extinderea libertăţilor”.

În 2008 cetăţenilor moldoveni, probabil, le-au sunat în urechi tezele despre integrarea europeană, despre legile bune, dar implementate prost, etc. Un şir de constatări standarde au migrat dintr-un raport în altul, referitoare la integrarea europeană. Totuşi, două exemple care, practic, dau o imagine fidelă modului în care se consolidează statul de drept în Republica Moldova merită menţionate. Primul se referă la intenţia unor cetăţeni de a verifica funcţionalitatea Legii privind întrunirile şi agresarea lor imediată de către poliţie. Experimentul a fost haios, elocvent, tocmai bun de fixat în analele dezvoltării democraţiei moldoveneşti, deşi a fost şi extrem de traumatizant pentru experimentatorii entuziaşti. Cel de al doilea caz, magistral, se referă la prelungirea licenţei postului de televiziune PRO TV. Deşi cazul a fost răstălmăcit, totuşi este impresionantă şi demnă de menţionat “bunăvoinţa” Consiliului Coordonator al Audiovizualului (CCA) de a declara un moratoriu, neprevăzut de lege, asupra executării unei prevederi exprese din Codul audiovizialului. După expirarea termenului moratoriului, CCA va purcede la organizarea unui concurs în baza unui act subordonat legii şi neconform acesteia. Esenţa cazului PRO TV nu poate fi înţeleasă pînă la capăt dacă nu se cunoaşte contextul, cine şi în ce mod controlează şi utilizează spaţiul mediatic în Republica Moldova, mai ales în preajma alegerilor parlamentare. Iar manifestarea “bunăvoinţei” CCA prin eludarea legii numai statul de drept nu-l consolidează.

În contextul celor expuse mai sus, pe parcursul anului 2008, ambasadorii statelor UE s-au văzut nevoiţi să pună în mod public la îndoială intenţia exprimată a autorităţilor moldoveneşti de “extindere a libertăţilor”, lucru pe care l-au făcut de două ori. Către sfîrşitul anului comunitatea ambasadorilor a solicitat o întrevedere cu şeful statului, care a reconfirmat bunele intenţii. Ultima ocazie a servit drept pretext pentru unii ambasadori pentru a reitera mesajul dominant din ultimul an — semnarea unui eventual acord de asociere a Republicii Moldova la UE va depinde de respectarea libertăţilor democratice şi calitatea procesului electoral.

Conflictul transnistrean

În cadrul aceluiaşi discurs tradiţional de început de an, adresat ambasadorilor străini acreditaţi în Republica Moldova, Preşedintele Voronin afirma că: “Vom depune eforturi maxime pentru ca în următorul Parlament al Republicii Moldova, care se va întruni în anul jubiliar, anul aniversării a 650 de ani de la întemeierea statului moldovenesc, să fie reprezentaţi şi compatrioţii noştri din Transnistria, ca locuitorii regiunii să poată să se încadreze efectiv în munca de edificare a unei Moldove moderne, europene”. Către sfîrşitul anului 2008 a devenit clar că transnistrenii nu vor participa la alegerile parlamentare. Mai mult, în anii de guvernare a PCRM, din păcate, reglementarea conflictului transnistrean a devenit o adevărată the tale of the white bull-calf (сказка про белого бычка), tocmai bună de discutat în formatul “5+2”, care nu funcţionează.

Ce relaţii avem, de fapt, între Chişinău şi Tiraspol? Trebuie să constatăm că avea dreptate fostul şef al diplomaţiei de la Tiraspol, Valeri Liţkai, cînd afirma că de facto între două entităţi moldoveneşti — Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistreană, există un soi de relaţii confederale. Într-adevăr, de ani buni avem campionate comune la fotbal şi alte sporturi, întreprinderile transnistrene sînt nevoite să apeleze la serviciile Chişinăului pentru a primi documente vamale etc. Statutul juridic al Transnistriei va rămîne, probabil, încă mulţi ani incert. Este puţin probabil ca atitudinea Rusiei faţă de Chişinău şi Tiraspol (ca faţă de două părţi egale) să se schimbe în timpul apropiat. Acest lucru va fi confirmat cu regularitate, ori de cîte ori va fi necesar, inclusiv în cadrul consultărilor în format “2+1”, acceptat de Preşedintele Voronin la întîlnirea cu Smirnov din 24 decembrie 2008.

Totuşi, pe termen mediu, în viaţa politică din Transnistria vor interveni, probabil, schimbări, care vor avea impact şi asupra procesului de reglementare a conflictului. În 2008, Igor Smirnov a mai curăţat scena politică din Transnistria de “părinţi fondatori” ai regimului separatist. Pe Grigore Maracuţă l-a măturat mai demult, iar anul curent, l-a măturat pe şeful diplomaţiei, Valeri Liţkai. Mai rămîne şeful KGB-ului, Vladimir Antiufeev, despre demisia căruia au circulat constant zvonuri în ultima vreme. În acest context, este de remarcat că în 2008, cu diferite ocazii, Igor Smirnov şi-a promovat propriul fiu — Oleg, lider al Partidului Patrioţilor din Transnistria (PPT). Astfel, la întîlnirile cu importanţi mesageri din Rusia, Smirnov se prezenta împreună cu fiul-politician. În acest context, se poate presupune că la viitoarele alegeri prezidenţiale va candida Oleg, iar Igor Smirnov va fi principalul lui agent electoral. Probabil, în Transnistria se pune la cale fondarea dinastiei Smirnov.

Politica externă

În 2008, în domeniul politicii externe lucrurile mai degrabă au stagnat decît au evoluat. De fapt, în ultimii ani, politica externă a Republicii Moldova are la bază două dimensiuni: integrarea europeană şi evitarea antagonizării Rusiei. Prin Politica Europeană de Vecinătatea (PEV) şi mai nou, prin Parteneriatul Estic (PE), UE oferă vecinilor săi cît găseşte de cuviinţă, iar elitele guvernante ale acestora acceptă din condiţionalităţile UE, atît cît le permite să menţină controlul asupra situaţiei pentru a se reproduce la guvernare. Dacă pentru autoreproducerea la guvernare e nevoie de ignorat anumite standarde europene, atunci asta se întîmplă neîndoielnic.

Cît priveşte cel de al doilea factor — evitarea antagonizării Rusiei, autorităţile moldoveneşti, de fapt, nu dezvoltă relaţiile cu Rusia, ci “dreg busuiocul”, uneori de o manieră penibilă. Asta după afrontul care i-a fost cauzat ex-Preşedintelui Putin în 2003, în cazul “Memorandumului Kozak”. Nu trebuia să se acţioneze “pe la spatele Europei în care vrem să ne integrăm” şi, probabil, nu am fi avut embargouri şi eforturi de îmbunătăţire a relaţiilor cu Rusia. Acum “busuiocul se drege” prin sublinierea constantă că Republica Moldova nu doreşte să se integreze în NATO. Acesta a fost singurul motiv pentru care în 2008 a fost adoptată Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova. În schimb, strategia elaborată în baza Concepţiei a rămas neterminată. Probabil, nu s-a ajuns la un numitor comun pînă la ce limită pot ajunge cedările legate de evitarea antagonizării Rusiei.

Despre noua concepţie a politicii externe în 2008 nici nu a fost vorbă. La ce bun! Relaţiile cu vecinii nemijlociţi — România şi Ucraina, oricum au rămas îngheţate. Totuşi, din cauza relaţiilor proaste cu România, cetăţenii moldoveni nu pot beneficia de pe urma micul trafic de frontieră. Faptul că în 2008 Preşedintele Victor Iuşcenco şi-a anulat vizita la Chişinău este un indicator că relaţiile cu Ucraina stagnează, iar bunele relaţii cu această ţară sînt extrem de importante pentru Republica Moldova, inclusiv şi în reglementarea transnistreană. În acest sens, se pare că relaţiile se menţin la un anumit nivel datorită trilateralei Bruxelles-Kiev-Chisinau. Cel puţin, prelungirea misiunii EUBAM, daca va avea loc, se va datora interesului pe care-l manifestă Bruxelles-ul faţă de controlul segmentului transnistrean al hotarului moldo-ucrainean.

În 2008 a fost anunţată “revoluţia cromatică” sau “Who is Mr. Tarlev?”

Începînd cu 2004 propagandiştii PCRM au fost obsedaţi de pericolul unei revoluţii cromatice. În spaţiul CSI toate revoluţiile cromatice au fost realizate de foştii insideri. Saakaşvili a fost ministru al Justiţiei sub preşedinţia lui Eduard Şevardnadze, Iuşcenco a fost prim-ministru sub preşedinţia lui Leonid Kucima, Bakiev a fost prim-ministru sub preşedinţia lui Askar Akaiev. Şi în Republica Moldova strategii şi propagandiştii PCRM s-au apucat demult să deconspire eventualele scenarii revoluţionare ale insiderilor. Cei mai clarvăzători dintre ei au întrevăzut pericolul încă cu doi ani înaintea “revoluţiei rozelor” din Georgia, bănuindu-l pe premierul Vasile Tarlev de intenţii subversive. La 9 octombrie 2001, site-ul www.pro.md a publicat un articol cu titlul “Кто вы, мистер Тарлев?” Un şir de observatori i-au atribuit articolul celui mai important consilier prezidenţial, care a negat însă că ar fi fost autor, deşi a precizat că s-ar fi mîndrit să-l fi scris. Autorul afirma că “sub paravanul lozincii privind apărarea intereselor producătorilor locali, prin intermediul unor metode bonapartiste de corupere şi protecţionism (!), Tarlev ar fi dorit să distrugă clasa de mijloc, business-ul mic şi mijlociu în favoarea oligarhilor străini”?!

Abia acum descoperim că strategii PCRM au avut dreptate. După ce Tarlev şi-a prezentat demisia în martie 2008, cîteva luni mai tîrziu el s-a apucat să înregistreze organizaţia “Prietenii Rusiei în Moldova”. Iată şi indicatorul în favoarea căror oligarhi intenţiona Tarlev să acţioneze. Nu în zădar Ministerul Justiţiei a decis să refuze înregistrarea organizaţiei fostului Prim-ministru. Între timp, guvernarea PCRM se grăbeşte să i-o ia înainte, dînd start privatizări a ceea ce a mai rămas în proprietate publică. În astfel de condiţii, lui Tarlev nu i-a rămas decît să anunţe “revoluţia verde”, de susţinere a producătorilor de “produse agroalimentare ecologice”. El a făcut acest lucru după ce s-a văzut nevoit să convoace, pe 13 decembrie 2008, un congres extraordinar al Uniunii Centriste din Moldova (UCM), pentru a fi ales a doua oară în fruntea formaţiunii. Acesta după ce Tarlev a făcut cunoştinţă îndeaproape cu rînjetul democraţiei moldoveneşti, pe care îl considera zîmbet prietenos, pe cînd era Prim-ministru.

Aşteptări pentru anul electoral 2009

Partidele şi democratizarea Republicii Moldova Speranţele moscovite ale Chişinăului şi Tiraspolului sau “Moscow never sleeps”?