Alegerile parlamentare din 2019 în Republica Moldova - alegeri.md
 MonitoringPoliticaComentarii

“Votul util” în favoarea “răului mai mic”?

|versiune pentru tipar||
Igor Boţan / 11 mai 2007
ADEPT logo

Alegerile locale — poligon pentru strategii electorale

Alegerile locale generale, programate pentru 3 iunie 2007 au intrat în cea de a treia fază — decisivă. După constituirea celor aproximativ o mie consilii electorale de circumscripţie şi înregistrarea concurenţilor electorali, în cea de a treia fază urmează ca alegătorii să identifice cele mai bune oferte şi pe cei mai destoinici candidaţi.

Specificul alegerilor locale rezidă în faptul că pe lîngă exerciţiul democratic de alegere a organelor administraţiei publice de nivel respectiv, ele oferă posibilitatea testării diferitelor strategii electorale (în acest articol se face abstracţie de ofertele electorale, avîndu-se în vedere doar modalităţile de acţiune ale concurenţilor electorali).

Alegerile locale precedente (1995, 1999, 2003) au arătat că ponderea candidaţilor independenţi ajunşi primari sau consilieri reprezintă aproximativ 5–15%, ceilalţi fiind aleşi în organele administraţiei locale prin filierele partidelor. Există mai mulţi factori care fac ca, în ochii alegătorilor, inclusiv la nivel local, partidele se fie mai cotate decît candidaţii independenţi, deşi printre instituţii partidele se bucură de cel mai scăzut grad de încredere.

Tabelul 1.

Cîtă înceredere aveţi în… (foarte multă/oarecare încredere) www.ipp.md
Sistemul electoral proporţional (votarea listelor de partid), utilizat pentru alegerea Parlamentului şi a consiliilor locale, contribuie în mod determinant la creşterea rolului partidelor în detrimentul candidaţilor independenţi. Deşi se ştie că, de fapt, pe alegători îi interesează în egală măsură apartenenţa sau neapartenenţa candidaţilor la partide. Cu certitudine, indiferent de pledoariile partinice, alegătorii doresc să voteze persoane concrete — partinice sau nu (votul uninominal), şi nu liste de partid. Pentru aceasta optează majoritatea absolută a cetăţenilor (conform rezultatelor sondajelor realizare de Institutul de Politici Publice (IPP), 52% din respondenţi optează pentru votul uninominal, 19% — pentru votul listelor de partid). Cu toate acestea, atunci cînd legislaţia le impune alegerea între listele de partid şi candidaţii independenţi, alegătorii votează preponderent listele.

La orice tip de alegeri şansele candidaţilor independenţi ar creşte în eventualitatea votului uninominal, lucru demonstrat la prezidenţiale din 1996 şi alegerile primarului general de Chişinău în 1999 şi 2003. În acele alegeri, personalităţi cu pondere politică şi administrativă semnificativă — Petru Lucinschi şi Serafim Urechean, au intrat în lupta electorală în calitate de candidaţi independenţi şi au învins.

Exemplele invocate sugerează foarte clar ce fel de strategii şi în ce condiţii ar avea de testat formaţiunile politice în actuala campanie. De fapt, este vorba de implicaţii de ordin practic, care se regăsesc în pledoaria alegătorilor în favoarea “votului util” sau, după caz, în favoarea “răului mai mic”.

Manifestările “votului util” s-au profilat clar pe parcursul a opt campanii electorale pluripartitiste, începînd cu alegerile din 1994 şi pînă la cele din 2005. Astfel, în alegerile pentru Parlament şi organele administraţiei publice locale, efectuate în baza listelor de partid, au participat de la 8 la 17 partide, blocuri electorale şi zeci de candidaţi independenţi. De fiecare dată doar 3–4 formaţiuni au fost capabile să acumuleze un procentaj peste pragul electoral (4–6%) de reprezentare parlamentară. Sondajele de opinie şi luările de atitudini au relevat că pledoaria alegătorilor pentru “votul util” vine din raţionamentul de a susţine formaţiunile “cu cele mai mari şanse” pe segmentul doctrinar respectiv. Aceasta pentru a nu pierde voturile cu partidele “preferate”, dar cu “puţine şanse” de a trece pragul electoral. De aici şi dorinţa formaţiunilor politice de a se lansa în campaniile pentru alegerile locale, inclusiv, pentru a-şi testa ponderea politică şi capacitatea de a atrage sau de a refracta “voturile utile”.

Cînd se votează nominal, “votul util” încurajează independenţi cu pondere (Lucinschi, Urechean), care reuşesc să cîştige alegerile, inclusiv datorită pledoariei în favoarea “răului mai mic” şi în defavoarea “celui mare”, mai cu seamă în cel de al doilea tur de scrutin. Şi candidaţii partinici cu pondere pot atrage “voturi utile” chiar din primul tur, atunci cînd devin “candidaturi consolidate” a mai multor formaţiuni (cazul alegerilor municipale din noiembrie — decembrie 2005, cînd retragerea candidatului AMN, Mircea Rusu, a avut efectul, absolut confirmat, de redirecţionare a simpatiilor pentru acesta către Dorin Chirtoacă). În ultimul caz “votul util” a avut drept efect consolidarea unui nou trend, gen — “schimbarea o fac tinerii” etc. Astfel, pentru alegerile nominale, cum e cazul alegerilor pentru funcţia de primar, strategiile de testare a ponderii politice a partidelor sînt mai puţin relevante, în prim-plan ieşind strategiile alegerii “răului mai mic”.

Partidul Comuniştilor vs. opoziţia

Cele trei opoziţii

De obicei, în campanile electorale formaţiunile de opoziţie nu obosesc să conteste comportamentul Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) şi pe cele ale autorităţilor publice. Problema e că procedează de o manieră dispersată. Ultima remarcă este caracteristică mai ales pentru campania curentă, cu specificul ei foarte accentuat: PCRM, pe lîngă statutul său de partid de guvernămînt dominant, este în competiţie cu tocmai trei tipuri de opoziţii sau, mai bine zis, cu opoziţia “trei în una”:

Cele “trei opoziţii” sînt remarcabile nu doar prin faptul că fiecare dintre ele contestă guvernarea PCRM, ci şi prin faptul că se contestă în mod reciproc, atît la nivel inter-tipuri de opoziţie, cît şi la nivel intra-tip. Astfel, relaţiile dintre partidele opoziţiei “constructive”, precum şi relaţiile dintre unele partide ale opoziţiei “intransigente” sînt, dacă nu tocmai antagoniste, atunci cu certitudine, practic, ireconciliabile. Aceste considerente ne oferă şi cel mai plauzibil punct de referinţă pentru estimarea şanselor formaţiunilor de opoziţie şi a partidului de guvernămînt în actualul scrutin.

Oportunităţile PCRM

Opoziţia “trei în una”, în starea ei actuală, oferă şanse extrem de avantajoase pentru ca PCRM să-şi menţină statutul de partid dominant, în pofida faptului că, potrivit sondajelor, rating-ul PCRM este într-un continuu declin, lucru care ar fi trebuit să-i ameninţe calitatea respectivă. Însă, la avantajele pe care PCRM le are în calitate de partid de guvernămînt, el mai are şi marele privilegiu de a nu avea o opoziţie cît de cît consolidată, cu oferte de alternativă pe potrivă.

Tabelul 2.

Dacă duminica viitoare s-ar ortganiza alegeri pentru Parlament, cu cine aţi vota? (procent din totalul celor care au exprimat opţiuni de vot) www.ipp.md
Ultima remarcă este valabilă mai ales în cazul competiţiei pentru circumscripţia simbol — capitala ţării, cu toate implicaţiile ce le comportă. Lucrurile stau însă exact invers, opoziţia a înaintat în circumscripţia simbol un număr record de contracandidaţi pentru cel al PCRM. Aceasta a facilitat enorm problema PCRM de identificare a unei candidaturi puternici. În consecinţă PCRM a identificat un candidat puţin cunoscut (în sensul că nu a figurat vreodată în vreun sondaj de opinie nici măcar în limitele flancate de greşeala de măsurare). Mai mult, candidatul e atît de puţin cunoscut încît a fost nevoie să fie prezentat publicului de ansamblul primilor trei demnitari ai statului! Tabelul 1. sugerează foarte clar de ce a fost nevoie de implicarea celor trei demnitari de cel mai înalt grad. Instituţiile Preşedinţiei, Guvernului şi Parlamentului au un grad relativ înalt de încredere a cetăţenilor. Rămîne de văzut dacă Biserica şi mass-media publică se va comporta la fel ca în campaniile precedente (vezi contestările din campaniile precedente şi rapoartele de monitorizare ale OSCE) pentru a înţelege de ce un candidat puţin cunoscut poate avea şanse mari de succes, chiar dacă are înclinaţii de a evita comunicarea directă cu mass-media, precum şi dezbaterile publice cu oponenţii săi.

Ce implicaţii poate avea această stare de fapt? Alegerile anterioare au pus în evidenţă faptul că că atunci cînd opoziţia este dispersată gradul de participare la votare este foarte scăzut. Conform estimărilor, orice candidat al PCRM, oricît de necunoscut ar fi el, poate cîştiga alegerile chiar din primul tur de scrutin dacă participarea la votare e sub 35–40%. Evident, nu este vorba despre un adevăr incontestabil, ci despre o constatare bazată pe “morfologia” electoratului chişinăuian şi pe gradul de activism electoral al segmentelor respective. Vorba e că segmentele electoratului care împărtăşeşte valorile PCRM, sau cel receptiv la promisiunile de ordin social, gen majorările pensiilor, care survin exact în momentul începerii campaniei electorale etc., sînt şi cel mai active din punct de vedere electoral, constituind aproximativ jumătate din cele 35–40%. Dacă participarea la alegerile din Chişinău este peste 40–45%, atunci, de obicei, creşterea procentajului de votanţi se produce datorită participării reprezentanţilor segmentelor de electorat care nu agreează PCRM şi candidaţii acestuia sub nici o formă. Evident, în astfel de condiţii şansele candidatului PCRM de a învinge scad semnificativ. În general, merită menţionat faptul că conform sondajelor de opinie în localităţile urbane simpatiile pentru PCRM sînt cu aproximativ 15% sub nivelul simpatiilor în localităţile rurale.

Mai este important de remarcat că doar în aparenţă PCRM nu are nevoie să recurgă la “votul util”. Aceasta fiindcă PCRM s-a îngrijit deja de acest lucru, atunci cînd a convertit o parte din “candidaţii cu şanse” ale formaţiunilor de opoziţie în candidaţi PCRM sau, cel puţin, în candidaţi independenţi. În al doilea rînd, o parte semnificativă a segmentul masiv de indecişi, atunci cînd vor examina dimensiunea buletinului de vot, descoperind numărului impunător al candidaţilor opoziţiei, ar putea constata că e mai uşor a-l vota pe “primul în toate”, care s-a străduit să fie şi primul în buletinul de vot, decît să-şi facă “bătăi de cap”, estimînd care din reprezentanţii opoziţiei “trei în una” e mai destoinic.

Imaginea opoziţiei

Practic toate formaţiunile de opoziţie consideră că nu merită să se constituie blocuri electorale în vederea participării la alegerile locale. Toate au lăsat să se înţeleagă că lansarea în campania electorală de unele singure serveşte şi drept test al ponderii electorale din preajma parlamentarelor din 2009. Singura excepţie este constituirea blocului electoral “Patria-Rodina”, constituit din Partidul Socialiştilor (PS) şi Mişcarea social-politcă “Ravnopravie” (MSPR). Această abordare face abstracţie de particularităţile situaţiei concrete, putînd avea efecte negative de durată pentru opoziţie. Mai mult, există riscuri ca imaginea negativă a opoziţia “trei în una” să devină tridimensională:

1) Contestatară, dar ineficientă. Formaţiunile de opoziţie au depus sute de contestări necoordonate împotriva modalităţilor de comportament al PCRM şi organelor electorale. De asemenea, formaţiunile de opoziţie şi-au împărtăşit necazurile cu instituţiile internaţionale şi locale de monitorizare a alegerilor, cu ambasadele acreditate la Chişinău. Multe dintre pretenţiile formaţiunilor de opoziţie sînt verificabile, sinteza lor fiind după cum urmează:

Cele invocate mai sus, expuse în constatările şi adresările publice sau particulare ale formaţiunilor de opoziţie către observatori, nu au, deocamdată, nici un efect. Nu este misiunea observatorilor să conteste încălcările legislaţiei electorale. Astfel, opoziţia poate constata că lipsa comunicării între componentele ei în probleme de interes comun o fac şi mai slabă şi neputincioasă. Modul în care tratează opoziţia semnificaţia “Codului de conduită” electorală o face inaptă de a apela la prevederile acestuia pentru a produce evenimente de rezonanţă, cu implicarea mass-media, apelul la sentimentele alegătorilor supuşi manipulărilor.

2) Orgolioasă, dar pierdantă. Orgoliile unor formaţiuni de opoziţie ies la iveală prin etalarea unor atitudini încrîncenate faţă de alte formaţiuni de opoziţie. În acest context, declaraţiile optimiste că în actualele alegeri vor învinge de unele singure în majoritatea circumscripţiilor, aceasta fiind premisa preluării puterii la parlamentarele din 2009, par nefondate. Astfel de atitudini ar fi de înţeles dacă declaraţiile respective ar consuna cu rating-urile atestate de sondajele de opinie, sau dacă s-ar produce pe fundalul unor procese de fuzionare, nu de scindare a formaţiunilor respective. Pare mult mai realist ca la etapa actuală formaţiunile de opoziţie cel puţin să-şi stabilească un minim nivel de comunicare pentru a-şi asigura măcar ceva condiţii echitabile de competiţie cu partidul de guvernămînt. În privinţa capacităţii opoziţiei de a-şi consolida eforturile în sensul profitării de pe urma unui eventual “vot util” sau în favoarea “răului mai mic” scepticismul rămîne neclintit. Aceasta fiindcă opoziţia “intransigentă” este ferm convinsă că electoratul o va sancţiona pe cea “constructivă” în favoarea sa pentru “votul din 4 aprilie”, iar cea “constructivă” nu are decît să aştepte contrariul — electoratul va sancţiona inflexibilitatea “intransigenţilor” şi tot aşa. În aceste circumstanţe, rămîne de ghicit ce le vor spune alegătorilor formaţiunile de opoziţie care i-au asigurat de victorie, atunci cînd se va constata că, de fapt, au cîştigat alţii?

3) Bine intenţionată, dar contraproductivă. Modul de acţiune şi de argumentare a principalelor formaţiuni de opoziţie trezeşte nedumeriri. Declaraţiile de apel la unificare etc., nu se mai termină, formaţiunile rămînînd, de fapt, într-o stare conservată de scindare. Cînd se apropie alegerile parlamentare se produc fuziuni, se încropesc blocuri, după care vine rîndul scindărilor şi identificării vinovaţilor pentru înfrîngeri, şi tot aşa pe parcursul a cinci cicluri electorale! S-ar părea că e timpul concluziilor, dar se pare încă nu e cazul. Liderii opoziţiei “intransigente” acuză public opoziţia “constructivă” de trădare şi de coparticipare la guvernare. Ei afirmă public că “opoziţia constructivă” este irecuperabilă pentru opoziţie. Acesta însemnînd că opoziţia “intransigentă” nici nu se gîndeşte la o eventuală coalizare cu “constructiviştii” pentru consolidarea unor majorităţi în consiliile raionale şi municipale, evident dacă va fi cazul. De fapt, opoziţia “intransigentă” în avans o împinge pe cea “constructivă” spre eventuale coalizări cu PCRM. Greu de înţeles ce le va da asta. Acest gen de comportament ar putea fi înţeles dacă rating-ul opoziţiei “intransigente” ar fi în creştere, în contrast cu rating-urile partidului de guvernămînt şi opoziţiei “constructive”, lucru care nu se observă.

Este remarcabil că în cazul alegerilor primarilor opoziţia “trei în una” nici măcar nu va putea sugera alegătorilor care este pentru ea “răul cel mic”. Pentru alegători va fi imposibil să înţeleagă de la reprezentanţii opoziţiei “constructive” cine ar fi preferabil să fie votat într-un eventual tur doi de scrutin — un candidat al PCRM ori cel al opoziţiei “intransigente”? Schimbînd locurile reprezentanţilor celor două opoziţii, de asemenea, nu se va putea înţelege cine ar fi preferabil în calitate de “răul mai mic”. Aceasta însemnînd inducerea absenteismului în favoarea PCRM.

Una din condiţii pentru încurajarea participării la votare este existenţa dacă nu a unei, atunci cel puţin a cîtorva candidaturi cît de cît consolidate ale opoziţiei, pentru a declanşa interesul în favoarea “votului util” sau, după caz, în favoarea “răului mai mic”. Recentele alegeri prezidenţiale din Franţa au demonstrat cum funcţionează mecanismele “votului util” şi a “răului mai mic” în cel de al doilea tur de scrutin, iar sociologi francezi au calculat chiar şi procentajele respective.

Concluzii

  1. Opoziţia “trei în una” oferă şanse nebănuite PCRM pentru a cîştiga, în sfîrşit, alegerile şi pentru funcţia de primar de Chişinău. Aceasta în condiţii cînd candidatul PCRM este cel mai puţin cunoscut dintre toţi care au candidat vreo dată din partea acestei formaţiuni şi cînd se atestă un declin al rating-ului PCRM;
  2. Verificarea ponderii electorale a formaţiunilor este plauzibilă în cazul alegerii consiliilor locale, mai cu seamă a celor raionale, cînd se votează simbolurile partidelor. Strategiile îndreptate spre testarea ponderii partidelor prin implicarea în alegerile pentru funcţiile de primari, mai cu seamă pentru funcţia de primar de Chişinău, sînt profund greşite. La alegerile pentru funcţia de primar este normal să prevaleze apelarea la inducerea “votul util” după experienţa anterioară şi exemplele mai recente. Un astfel de comportament ar fi în interesul public, încurajînd participarea alegătorilor la votare;
  3. Relaţiile proaste dintre opoziţia “constructivă” şi cea “intransigentă” comportă riscul ca în actuala campanie acestea să se înrăutăţească pînă la o antagonizare ireconciliabilă, favorizînd situaţia postelectorală a partidului de guvernămînt dominant. După alegeri se va purcede la constituirea coaliţiilor în consiliile electorale şi prin comportamentul său opoziţia “intransigentă” poate anihila orice posibilitate de formare a eventualelor coaliţii locale majoritare cu opoziţia “constructivă”. PCRM nu-şi poate dori nimic mai mult în situaţia şi aşa destul de favorabilă pe care o are;
  4. În situaţia implicării de facto a celor trei demnitari publici de cel mai înalt rang (şefii statului, parlamentului şi cabinetului de miniştri) în campania electorală de partea candidatului PCRM, se impune necesitatea redresări situaţiei în vederea asigurării condiţiilor egale pentru toţi concurenţii. Este inechitabil că doar candidatul PCRM beneficiază de transferul de autoritate de la deţinătorii principalelor funcţii publice în detrimentul celorlalţi candidaţi;
  5. Acţiunile înalţilor demnitari comportă riscul de a nu fi înţeleşi. Astfel, şeful statului s-a mai implicat de partea candidatului PCRM în 2003, asigurînd chişinăuienii că persoana pe care o promovează este exact ceea ce le trebuie. Ulterior s-a constatat că deşi şeful statului a lăudat calităţile excepţionale ale candidatului respectiv el nu a recurs la capacităţile respectivului în interesul serviciului public. Nu există nici un fel de garanţii că abilităţile actualului candidat al PCRM pentru funcţia de primar de Chişinău sînt mai bune ca cele ale candidatului versiunii 2003, pentru care şeful statului “oferea garanţii”. Pare normal ca demnitarii invocaţi să-i creeze candidatului PCRM condiţii egale cu ceilalţi candidaţi, pentru ca acesta să se “călească” într-o adevărată luptă electorală, participînd la dezbateri electorale, iar alegătorii să discernă singuri care candidat le este mai potrivit;
  6. Interesul public general ar trebui să-i determine pe cei trei demnitari de cel mai înalt grad să pledeze pentru restabilirea unui echilibru, astfel ca candidatul PCRM să aibă măcar 2–3 contracandidaţi puternici, pledînd pentru victoria celui mai puternic şi convingător şi contribuind astfel la o participare mai mare a electoratului la alegeri;
  7. Partidele politice înregistrate în calitate de concurenţi electorali au cel mult două săptămîni pentru a-şi revizui strategiile electorale, deşi se constată probabilitatea extrem de redusă în acest sens. Totuşi, candidaţii opoziţiei mai pot încerca identificarea celor mai puternici dintre ei, ceilalţi retrăgîndu-se în favoarea primilor. Cei mai puternici dintre liberali, social-democraţi, socialişti şi creştin-democraţi ar putea să atragă “voturile utile” ale alegătorilor cu viziuni respective. Ponderea electorală a partidelor poate fi testată în competiţia pentru consiliul municipal;
  8. În municipiul Chişinău, în eventualitatea celui de al doilea tur de scrutin, “opoziţia consolidată”, cel puţin pe segmente doctrinare, ar putea sugera alegătorii în avans care este “răului cel mic” într-un eventual tur doi. Doar astfel de măsuri pot asigura un interes pentru competiţie din partea alegătorilor. Utilitatea unor strategii de acest gen a fost confirmată la prezidenţialele din 1996 şi municipalele din 2003 printr-o participare mai înaltă la cel de al doilea tur de scrutin;
  9. Ignorarea de către concurenţii electorali a apelării la prevederile “Codului de conduită” este o dovadă a lipsei de coeziune şi în domenii de interes comun. Formaţiunile de opoziţie nici nu bănuiesc ce profit de imagine şi semnale de încurajare ar putea transmite alegătorilor acţionînd de comun acord în probleme de interes public. Avantajul moral pe care l-ar căpăta opoziţia şi care s-ar materializa prin intermediul mass-media, ar pune în evidenţă cît de liber şi confortabil se simte aceasta în reflectarea unor evenimente de interes public;
  10. Eventuala miză a formaţiunilor de opoziţie pe rapoartele negative ale misiunilor naţionale şi internaţionale de monitorizare a alegerilor comportă mai degrabă riscuri decît beneficii, atît pentru Republica Moldova cît şi pentru formaţiunile respective. O notă negativă pentru alegeri din partea misiunilor internaţionale de monitorizare va avea drept efect şi oferirea argumentelor Comisiei Europene pentru a ţine Republica Moldova cît mai departe de discutarea serioasă a problemelor integraţioniste. Apelarea la suportul instituţiilor internaţionale şi ambasadelor este oportună în eventualitatea intervenţiei imediate pentru înlăturarea deficienţilor, aşa cum a fost în cazul alegerilor din Găgăuzia;
  11. Actualele alegeri mai pot obţine calificativul de libere şi corecte dacă spre sfîrşit vor aduce satisfacţie tuturor celor vizaţi pe motiv că s-au desfăşurate cu mici abateri de la legislaţia, constatîndu-se că: alegători nu au fost manipulaţi; concurenţi electorali au căutat să ofere soluţii problemelor existente şi nu gîlceavă şi reglări de conturi; autorităţile publice şi-au îndeplinit cu demnitate obligaţiunile de asigurare a transferului cinstit de suveranitate de la popor către reprezentanţii acestora, aşa cum prevede Constituţia ţării; misiunile de observare (OSCE, CoE, Coaliţia 2007 etc.) vor constata procesul electoral exemplar, recomandabil şi altor state etc. Toate acestea ar merita pentru ca ulterior Comisia European să dea o apreciere pozitivă componentei democratice a PAUERM şi o nouă ofertă de relaţii cu Republica Moldova, pe potriva progresului înregistrat.
Blestemul “timpurilor interesante”? Evoluţia opţiunii europene în Moldova (2000–2007)