Alegerile parlamentare din 2019 în Republica Moldova - alegeri.md
 MonitoringPoliticaComentarii

Decesul parteneriatului politic

|versiune pentru tipar||
Igor Boţan / 31 iulie 2007
ADEPT logo

Explozii propagandistice

Explozii propagandistice, avăndu-l în calitate de protagonist pe şeful statului, s-au declanşat la mijlocul lunii iulie, imediat după ce s-a constatat că reprezentanţii partidului de guvernămînt au putut fi aleşi în funcţie de preşedinţi în mai puţin de 1/3 din raioane. Timp de aproximativ o lună şi jumătate consilierii raionali, aleşi la 3 iunie, atît din partea partidului de guvernămînt, cît şi din partea a vreo 5–6 partide de opoziţie, s-au obstrucţionat reciproc în procesul de alegere a preşedinţilor executivelor raionale. Aceasta explică întîrzierea aparentă a valului propagandistic lansat pentru defăimarea opoziţiei şi ameninţarea, pe undeva directă, pe undeva camuflată, a cetăţenilor pentru votarea “incorectă” la 3 iunie.

În aproximativ ¾ din raioane nici partidul de guvernămînt şi nici “opoziţia agregată” nu deţin cel puţin 2/3 din mandate de consilieri, de aceea, în conformitate cu legea administraţiei publice locale, şedinţele au putut deveni deliberative cu o majoritate simplă abia la cea de a treia convocare. În urma negocierilor de coalizare, opoziţia agregată s-a ales cu conducerea a aproximativ 2/3 din raioane. Jocurile de-a blocajul reciproc au trecut limita după care în raionul Rezina şi cea de a treia şedinţă a fost invalidată, consiliul raional urmînd a fi dizolvat, iar alegerile noi desfăşurate peste două luni.

Drept consecinţă a rezultatelor alegerii preşedinţilor raioanelor şeful statului a recunoscut că în Republica Moldova s-a creat o situaţie politică absolut nouă. În virtutea celor întîmplate el a declarat sistarea “parteneriatului politic” cu “opoziţia constructivă” pentru faptul că aceasta a pactizat cu “opoziţia intransigentă” împotriva Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM). Însă liderul PCRM a evitat explicaţiile — de ce a avut loc pactizarea între elementele opoziţiei şi cărui scop urma să servească “parteneriatul politic”, declarat defunct?

Răspunsurile detaliate la aceste întrebări pot fi găsite în rapoartele misiunii OSCE de monitorizare a alegerilor, care constată hărţuirea fără precedent de către administraţiile conduse de reprezentanţii PCRM a candidaţilor opoziţiei. În acest sens, este magistrală concluzia exprimată în termeni diplomatici în raportul preliminar: “Legislaţia electorală a Republicii Moldova asigură o bază adecvată pentru desfăşurarea alegerilor democratice, în măsura în care este implementată cu bună credinţă”. Evident, “buna credinţă” a lipsit, lipsa devenind fatală pentru menţinerea “parteneriatului politic” încheiat “în vederea integrării europene a Republicii Moldova”. Nu poate avea loc un proces credibil de “integrare europeană” în condiţiile hărţuirii opoziţiei şi manipulării mass-media, lucruri constatate în raport.

Ameninţările de pe urma înfrîngerii PCRM

În principiu, PCRM nu are temei pentru nemulţumire. Reprezentanţii acestuia au obţinut posturile de conducere în 1/3 din raioane, rezultat ce se corelează perfect cu numărul de voturi acumulate de formaţiune pe ţară — 34,2%. Aceasta în condiţiile unui control total asupra resurselor administrative şi cvazi-total asupra audiovizualului cu acoperire naţională. Astfel, nici nu poate fi vorba despre vreo nedreptăţire artificială a PCRM. Însă, pierderea de către PCRM a controlului asupra 2/3 din raioane este amplificată de faptul că alegerile au fost cîştigate de Alianţa Moldova Noastră (AMN), liderul căreia, Serafim Urechean, a devenit “inamicul politic” consacrat al Preşedintelui Voronin după hărţuielile la care a fost supus în ultimii cinci ani. Îngrijorarea şi obida şefului statului este generată de disproporţia succesului AMN — 17% din voturile alegătorilor versus peste 40% din posturile de preşedinţi de raioane.

În perspectiva alegerilor parlamentare din martie 2009, pe fundalul apunerii PCRM, care continuă să exceleze în a-şi crea doar “inamici politici”, capacitatea de atracţie a AMN creşte datorită impresiei de ascensiune create de rezultatul alegerii preşedinţilor raioanelor. Pentru obţinerea acestui rezultat merita ca Serafim Urechean să declare imediat după alegerile din 3 iunie că “opţiunile electoratului cer să fie lăsate în istorie abordările, determinate de actul din 4 aprilie 2005”.

Dacă AMN şi-a reconfirmat capacitatea de a deveni nucleul unui puternic pol liberal, atunci declaraţia de după alegeri referitoare la coalizarea Partidului Democraţiei Sociale din Moldova (PDSM), Partidului Social Democrat din Moldova (PSDM) şi Uniunii Centriste din Moldova (UCM) în vederea formării către alegerile parlamentare din 2009 a unei formaţiuni de orientare social-democrată, este o pretenţie clară de a constitui un pol social-democrat, cu eventuale influenţe imprevizibile asupra procesului de erodare a PCRM-ului, aflat în declin şi care a întîrziat mult în procesul de reformare şi modernizare.

Judecînd după rezultatele recentelor alegeri locale, noua formaţiune social-democrată ar dispune din start de un potenţial electoral minim ce depăşeşte 10%. Existenţa unor lideri cunoscuţi, printre care cel mai experimentat — Dumitru Braghiş, care a fost prim-ministru, este un alt avantaj incontestabil. Faptul că liderii coaliţiei social-democrate nu au fost observaţi în atitudini şi retorici anti-ruseşti, i-ar face credibili către 2009 în pretenţia de substituire a PCRM-ul în rolul pe care şi-l arogă de curînd — îmbunătăţirea relaţiilor cu Rusia. În timp ce liderul PCRM pretinde că vrea să repare relaţiile deteriorate cu Rusia, liderii coaliţiei social-democrate ar putea invoca privilegiul unor eventuale relaţii neumbrite de implicarea în conflicte anterioare, precum cele legate de “memorandumul Kozak”, embargourile economice etc. Un alt lucru important este că coaliţia social-democrată are cel mai mare potenţial pentru crearea unei “albii de drenaj” pentru cei decepţionaţi de politica PCRM către noul pol social-democrat.

Faptul că elementele coaliţiei social-democrate au fost lăsate în afara alianţei majoritare din municipiul Chişinău — ţinta predilectă a propagandei PCRM, o plasează în afara epicentrului altercaţiilor şi războaelor propagandistice. Această circumstanţă îi oferă coaliţiei social democrate să pretindă rolul celei de “a treia forţe”.

Reformarea PCRM

Pierderea alegerilor locale de către PCRM a readus pe agendă problema modernizării partidului. Plenara Comitetului Central din 7 iulie 2007 a decis convocarea la 15 martie 2008 a congresului al VI-lea la care urmează să fie modificat statutul şi programul politic al formaţiunii. Nimic surprinzător. Anunţuri de acest gen s-au făcut periodic după plenara din mai 2002. Însă plenarele, conferinţele de partid şi chiar congresul al V-lea din decembrie 2004 s-au soldat cu modificări cosmetice.

Pînă la recentele alegeri locale, refuzul de a moderniza PCRM se explica prin faptul că formaţiunea şi aşa, nereformată, se bucură de suportul larg al cetăţenilor. Acum, după pierderea alegerilor locale din 3 iunie, argumentul nu mai e valabil. De fapt, modernizarea era demult necesară. Diferenţa dintre “înainte şi după alegeri” este că dacă PCRM ar fi fost reformat pînă la alegeri, atunci ortodocşii ar fi invocat reforma drept cauza înfrîngerii. Acum, după înfrîngere, unii reformişti din PCRM invocă drept cauză — întîrzierea modernizării.

Ultimii au dreptate, e un lucru să modernizezi un partid de succes cu scopul de a-i menţine şi dezvolta succesul, şi e cu totul altceva că modernizezi un partid pentru a-l salva de colaps. Ironia sorţii este că această remarcă nu se potriveşte PCRM, fiindcă “reformat” sau nereformat, PCRM şi-ar menţine aceeaşi esenţă atîta timp cît lider al formaţiunii este Vladimir Voronin. El este pilonul de bază al PCRM, iar comportamentul şi caracterul lui, care marchează cardinal formaţiunea, nu mai pot fi schimbate sau reformate. Se poate afirma că carisma lui Voronin a fost chezăşia succesului formaţiunii, devenind în prezent factorul principal care împiedică schimbarea esenţei ei. Este puţin probabil ca Voronin să cedeze preşedinţia partidului. El va fi un fel de Taras Bulba pentru PCRM pe care l-a creat, indiferent dacă va fi schimbată doctrina comunistă cu una socialistă sau nu.

În acest sens, reforma PCRM se poate reduce la una de redactare a statutului şi programului. Acest lucru chiar că nu mai poate fi amînat după ce în aprilie 2007 Preşedintele Voronin a proclamat “revoluţia liberală” în situaţia cînd programul formaţiunii prevede în mod expres că “Scopul suprem al partidului este edificarea societăţii comuniste”. Iar articolele I (6) şi II (20) din statutul PCRM prevăd în mod expres sancţiuni, inclusiv excluderea din partid, “pentru… acţiuni care contravin programului”.

Cel mai semnificativ lucru este că deşi există consens în vederea modificării statutului şi programului PCRM, nu există consens în vederea modificării denumirii. În ultimii doi ani Preşedintele Voronin s-a opus constant modificării denumirii formaţiunii. În aceleaşi timp, punctul de vedere al preşedintelui Parlamentului, Marian Lupu, expus recent în cadrul unei conferinţe de presă, precum că modificarea denumirii PCRM şi transformarea acestuia într-o formaţiune de stîngă, europeană, a fost trecut sub tăcere absolută de toate mediile afiliate ale PCRM.

Probabilitatea eventualei scindări a PCRM ca urmare a înfrîngerii la alegerile locale şi a disensiunilor legate de necesitate schimbării denumirii formaţiunii este exagerată, deşi nu este neglijabilă. Discuţiile în acest sens sînt susţinute de mass-media afiliată formaţiunilor de opoziţie, interesate de colapsul PCRM. Istoria formaţiunii sub conducerea lui Vladimir Voronin cunoaşte o singură scindare scandaloasă — în 1996, care s-a soldat cu dispariţia de pe scena politică a “ciobului” desprins. Actuala elită a PCRM a fost in corpore “complice” activ sau tacit la acţiunile liderului. O eventuală scindare ar face puţin credibile grupările rupte cu mare întărziere din corpul PCRM. De aceea, sînt mult mai probabile frămîntările intestine. Cu certitudine, în perioada pregătirii pentru congresul din martie 2008 se poate produce un şir de evenimente neordinare, de rezonanţă.

Probabilitatea alegerilor parlamentare anticipate

Discuţiile referitoare la modul de atingere a unei eventuale soluţionări rapide a conflictului transnsitrean, susţinute de declaraţiile Preşedintelui Voronin, precum că este pregătit să-şi întrerupă mandatul prezidenţial dacă ar cere-o grăbirea soluţionării conflictului au alimentat zvonurile despre pregătirea de alegeri parlamentare anticipate. Un alt argument invocat în favoarea alegerilor anticipate este că prăbuşirea PCRM la alegerile locale a fost atît de bruscă, iar tendinţele au devenit atît de sugestive, încît ar exista interesul PCRM de a organiza cît mai curînd posibil alegeri anticipate, salvîndu-şi astfel rămăşiţele de suport de eventuală prăbuşire totală la alegerile din 2009.

Există cîţiva factori care fac puţin probabile eventualele alegeri parlamentare anticipate. În primul rînd, este dificil de crezut că PCRM îşi poate dori alegeri anticipate pînă la congresul de reformare, anunţat pentru martie 2008. După congres, alegerile anticipate ar putea fi provocate prin căi artificiale de durată, putînd avea loc doar în toamnă, cu o jumătate de an înaintea termenului regulamentar. În al doilea rînd, conflictul transnsistrean are o forţă de inerţie atît de mare, încît a crede într-o eventuală soluţie rapidă este, oarecum, naiv.

Oricît de dispusă n-ar părea Federaţia Rusă să susţină o soluţionare rapidă a conflictului transnistrean, ea va insista asupra a trei principii, pe acre le invocă constant şi cu orice ocazie: recunoaşterea egalităţii părţilor implicate; respectarea acordurilor semnate între părţi anterior; negocierile directe dintre părţi şi adoptarea deciziilor mutual acceptate de părţi, pe care să le susţină şi mediatorii. În plus, indiferent de numărul şi frecvenţa întîlnirilor “secrete” sau “separate” ale preşedinţilor Putin şi Voronin, negocierile privind soluţionarea conflictului nu pot fi rupte dintr-un context general. De aceea, schemele de organizare a alegerilor parlamentare anticipate pentru oferirea cotei de reprezentare transnistrenilor, urmate de oferirea înaltelor funcţii administrative etc., pînă la adoptarea unui document de principiu, reciproc acceptat, cu descrierea detaliată a consecutivităţii fiecărei acţiuni întreprinse pe baza realizării plenare a prevederilor şi garanţiilor anterioare, sînt lipsite de consistenţă.

În situaţia în care rating-ul PCRM a scăzut pînă la 34%, cel mai probabil este că formaţiunea va pleda în favoarea alegerilor parlamentare ordinare, desfăşurate regulamentar în martie 2009. Principalul atu al PCRM este sincronizarea alegerilor parlamentare cu cele prezidenţiale. În astfel de condiţii PCRM îşi poate stabili sarcina minimă. Declaraţiile Preşedintelui Voronin au desemnat deja sarcina maximă — revanşa şi recuperarea poziţiilor pierdute la recentele alegeri locale. Sarcina minimă este mult mai realistă — concentrarea eforturilor pentru menţinerea, cel puţin, a rating-ului de după alegerile din 3 iunie.

Un calcul elementar arată că dacă la alegerile parlamentare din 2009 formaţiunile politice ar obţine exact acelaşi procentaj de voturi pe care l-au obţinut la nivel raional în 2007, atunci PCRM ar obţine exact 41 de mandate, număr minimal necesar pentru blocarea alegerii şefului statului. Potrivit normei constituţionale, pentru alegerea şefului statului sînt necesare 3/5 din voturile deputaţilor. După două tentative nereuşite Parlamentul se dizolvă de către Preşedintele în exerciţiu. PCRM a beneficiat deja de două ori de această normă — în 2001 şi în 2005, cîştigînd alegerile anticipate şi convingînd o parte a opoziţiei să susţină realegerea lui Vladimir Voronin în funcţia supremă. Sincronizarea alegerilor parlamentare şi a celor prezidenţiale sugerează soluţionarea problemei alegerii şefului statului, preşedintelui Parlamentului şi numirii Guvernului “la pachet”. Astfel, PCRM ş-ar putea eventual garanta rămînerea pe linia de plutire şi chiar influenţarea evenimentelor ulterioare.

Astfel, Preşedintele Voronin mizează pe atingerea sarcinii maxime, anunţînd “decesul parteneriatului politic” pentru a se revanşa. Pe de altă parte, preşedintele Parlamentului, Marian Lupu, pledează pentru păstrarea parteneriatului politic, însemnînd că atingerea sarcinii minime este mult mai realistă. Abordarea respectivă permiţînd, cel puţin, evitarea unei destabilizări politice de proporţii. Barometrul de opinie publică de la toamnă va răspunde cine din cei doi are mai multă dreptate.

Constatări şi aşteptări

Consiliul de Cooperare UE-Moldova (iunie 2007) Şedinţele săptămînale ale Comisiei Naţionale pentru Integrare Europeană — un prim bilanţ