Alegerile parlamentare din 2019 în Republica Moldova - alegeri.md
 MonitoringPoliticaComentarii

Instituţionalizarea partidelor şi alegerile

|versiune pentru tipar||
Igor Boţan / 15 februarie 2008
ADEPT logo

Sindromul “democraţiei imitative”

La fel ca şi alte democraţii est-europene, cea moldovenească este o democraţie imitativă. Termenul respectiv este consacrat, indicînd că formele de împrumut, umplute cu consistenţă autohtonă, foarte rar se manifestă adecvat. În acest sens, orice model constituţional împrumutat — parlamentar, semi-parlamentar sau prezidenţial -, în ţări precum Republica Moldova etc., se va manifesta de o manieră specifică, printr-o democraţie dirijată, suverană sau eşalonată, în care domină dictatura legii axată pe verticala puteri. Şi mai rău e cînd societăţile lunecă spre haos şi confruntare, creînd cercuri vicioase. De fapt, faza imitativă este inevitabilă pentru societăţile subdezvoltate, însă cu trecerea timpului, modelele imitate ar trebui să cultive reflexe. Chiar dacă aceste reflexe sînt, deocamdată, condiţionate de momeli şi supravegheate de monitori externi, mai tîrziu, ele încep a funcţiona adecvat, necondiţionat.

În Republica Moldova democraţia este în proces de edificare de 17 ani şi reflexele democratice s-au profilat cumva. Ele se manifestă, ca pretutindeni în zonele aflate în tranziţie, mai ales o dată cu apropierea alegerilor, fie parlamentare sau prezidenţiale. Exemplele Rusiei şi Ucrainei sînt elocvente în acest sens. Şi în Republica Moldova apropierea alegerilor a generat de cele mai multe ori iniţiative de modificare a Constituţiei, sistemului electoral, legislaţiei referitoare la partide etc. Aşa s-a întîmplat înaintea parlamentarelor anticipate din 1994, lucru absolut normal la acea etapă. Aşa a fost însă şi în preajma prezidenţialelor din 2000, cînd s-a dorit ajustarea Constituţiei la interesele grupărilor politice, generînd o criză constituţională şi alegeri parlamentare anticipate. Ceva, oarecum, similar este în proces de derulare, după ce au început pregătirile pentru parlamentarele din 2009.

Recent, majoritatea parlamentară a adoptat o nouă lege a partidelor, a interzis dreptul de intrare în competiţia electorală pentru deţinătorii dublei cetăţenii, a dat start modificării legislaţiei electorale pentru a-şi crea avantaje din contul partidelor de opoziţie. Drept răspuns, opoziţia, mai exact partea ei mai “fragedă”, a lansat iniţiative, care vin, oarecum, în contrasens. Ea şi-a anunţat intenţia de a izbăvi societatea de actuala guvernare, de a modifica norma constituţională, referitoare la alegerea şefului statului, precum şi de a modifica sistemul electoral pentru alegerea Parlamentului, repetînd, de fapt, unele iniţiative mai vechi ale opoziţiei rodate.

Experienţa anterioară a demonstrat că “mişcarea pe contrasens” foarte rar a dat rezultate scontate, mai degrabă a evidenţiat vulnerabilităţile celor implicaţi. Aşa s-a întîmplat în procesul de elaborare a Constituţiei, la începutul anilor ’90, iar apoi la revizuirea acesteia cu implicarea foştilor preşedinţi — Mircea Snegur şi Petru Lucinschi. Efectul a fost părăsirea prematură a circuitului politic autohton. Nu este exclus că şi liderii actualului partid de guvernămînt vor regreta multe din lucrurile pe care le-au făcut în anii cînd au deţinut puterea absolută. Ei au preferat să-şi creeze privilegii în detrimentul opoziţiei şi a consolidării instituţiilor democratice. Acţiunile lor, invocate mai sus, sînt mai mult decît elocvente în acest sens.

Cea mai bună soluţie, probabil nerealizabilă în actualul context politic, ar fi ca partidul de guvernămînt şi formaţiunile de opoziţie să întreprindă un efort comun, cel puţin, pentru consolidarea partidelor şi a sistemului electoral. La această etapă, se pare că nici noua lege a partidelor şi nici modificările legislaţiei electorale, în curs de realizare, nu sînt suficiente pentru fortificarea instituţiilor democratice.

Cine plăteşte acela arvoneşte?

După alegerile parlamentare din 2005 instituţiile internaţionale specializate au recomandat Republicii Moldova să adopte o nouă lege a partidelor care ar contribui la consolidarea acestora şi la diminuarea corupţiei politice. De asemenea, a fost recomandată modificarea legislaţiei electorale pentru a elimina normele generatoare de neîncredere între partide.

Proiectul noii legi a partidelor a stîrnit dezbateri controversate, iar varianta ei finală s-a remarcat printr-o modificare neaşteptată — mărirea de zece ori a sumei anuale alocate din bugetul de stat pentru susţinerea activităţii partidelor — de la 0,02%, cît se prevedea în proiectul legii, pînă la 0,2%, însemnînd aproximativ 30 milioane de lei. Un şir de recomandări, inclusiv cele referitoare la partidele regionale, au fost ignorate. Pentru Republica Moldova suma prevăzută anual pentru întreţinerea partidelor este prea mare ca să nu fie corelată cu nişte cerinţe legitime de performanţă. Oricine se poate întreba: pentru ce merite deosebite li se oferă partidelor 0,2% din bugetul public anual, dacă tocmai partidele sînt instituţiile cu cel mai scăzut rating de încredere, aproximativ 20%? Singura explicaţie este că în Republica Moldova la fel ca şi în societăţile avansate, pe care le imităm, partidele ar trebuie să joace un rol crucial în asigurarea relaţiei dintre societate şi organele puterii reprezentative. De fapt, cetăţenilor moldoveni li s-a impus să crediteze în avans partidele, fără să existe garanţii că acestea vor deveni mai responsabile şi credibile.

În aceste circumstanţe merită discutate principalele probleme ale partidelor. Studiile cele mai recente cu privire la evoluţia partidelor în zonele de tranziţie arată că în democraţiile imitative cele mai presante probleme sînt instituţionalizarea partidelor şi volatilitatea electorală. Se are în vedere că, în mod normal, partidele ar trebui să devină instituţii viabile, care “să depăşească starea de subordonare faţă de liderii pretenţioşi sau faţă de grupările care le-au creat pentru scopuri instrumentale”. Dacă ar fi soluţionată problema instituţionalizării, atunci ar fi soluţionată şi cea a volatilităţii electorale, iar partidele ar deveni capabile să-şi îndeplinească funcţiile consacrate de: a) determinare şi articulare a intereselor unor grupuri mari de cetăţeni; b) integrare şi mobilizare a maselor de alegători; c) structurare a voturilor alegătorilor; d) contribuţie la dezvoltarea culturii politice; e) identificare, recrutare şi promovare a cadrelor noi; f) elaborare şi implementare a unor programe social-economice şi politice; g) organizare a administraţiei de stat etc.

Contribuabilii moldoveni care vor trebui să susţină anual, din bani publici, aproximativ 2/3 din cele peste 30 de partide înregistrate, care deţin mandate parlamentare şi de consilieri locali, sînt în drept să se întrebe:

Eventualele răspunsuri la întrebările de mai sus nu pot fi triviale. Finanţarea partidelor după criteriul performanţei electorale (numărul mandatelor parlamentare şi de consilieri locali), aşa cum este prevăzut de noua lege a partidelor, este un lucru necesar, dar insuficient. Din considerente de ordin practic ar trebui diversificate criteriile de finanţare, fără a mări suma totală. Pare a fi util ca un cuantum de resurse să fie oferit partidelor asociate internaţionalelor doctrinare, cu reprezentare în Parlamentul European, pentru stimularea comunicării cu acestea. Abordarea respectivă ar putea avea efecte multiple, contribuind şi la montarea lor în circuitul european. Partidele ar fi motivate să se unească pe criterii doctrinare pentru a face faţă parteneriatului cu internaţionalele respective. Şi cetăţenii ar putea înţelege mai lesne de ce sînt necesare partidele doctrinare, care, prin filiera internaţionalelor respective, ar putea valorifică experienţa seculară a socialiştilor, liberalilor, creştin-democraţilor europeni etc.

Sarcina instituţionalizării partidelor ar putea fi atinsă şi prin impunerea obligativităţii unei transparenţe mai mari a activităţii acestora. În acest sens, ar putea există două abordări. Prima ţine de facerea publică a criteriilor de identificare şi înaintare a candidaţilor partinici la funcţiile elective. Cea de a doua abordare, cu un impact mai mare şi mai larg, ar viza modalitatea distribuirii mandatelor parlamentare în cadrul actualului sistem electoral proporţional, aplicat cu anumite modificări.

Impactul sistemului electoral asupra partidelor

Este o axiomă că sistemul electoral are un impact determinant asupra sistemului de partide. Curînd Parlamentul va vota în lectura a doua modificări la Codul electoral, care nu ating esenţa sistemului electoral. În acelaşi timp, Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM) intenţionează să iniţieze un referendum privind modificarea sistemului electoral. În aceste circumstanţe, merită discutarea unor eventuale soluţii, cu un grad mai înalt de realizare şi cu un eventual impact pentru instituţionalizarea şi fortificarea partidelor.

Din experienţa Republicii Moldova, putem constata că sistemul electoral proporţional absolut (o ţară — o circumscripţie electorală), introdus în 1993, nu a fost cea mai bună alegere:

Pentru că iniţiativa PLDM de modificare a sistemului electoral oricum va genera dezbateri, merită să fie menţionate criteriile de bază pentru alegerea unui sistem electoral adecvat: asigurarea unei reprezentări adecvate a forţelor politice; asigurarea unei relaţii cît mai strînse între deputaţi şi alegători pentru responsabilizarea primilor; menţinerea unei proceduri de vot cît mai simple pentru ca alegătorii să poată să-şi exercite lesne dreptul de vot; contribuirea la instituţionalizarea unor partide puternice şi responsabile; promovarea intereselor minorităţilor; contribuirea la eliminarea tensiunilor prin impunerea compromisurilor; promovarea intereselor opoziţiei parlamentare; asigurarea unei guvernări stabile după alegeri.

Unele din aceste principii consacrate sînt concurenţiale, însă gradul lor de împăcare indică asupra gradului maturităţii democraţiilor respective. Fără o estimare serioasă a posibilelor implicaţii asupra acestor principii, un sistem electoral, care funcţionează de bine de rău, mai bine să nu fie atins. În situaţia creată, în Republica Moldova pare, mai degrabă, binevenită adecvarea sistemului electoral proporţional existent la cerinţele invocare mai sus. O propunere similară a fost făcută în octombrie 2001, dar a fost ignorată atunci. În prezent, există condiţii mai bune pentru promovarea propunerilor respective cu impact pozitiv pentru instituţionalizarea partidelor. Se are în vedere că votarea în prima lectură a modificărilor la Codul electoral, care interzic constituirea blocurilor electorale şi prevăd numerotarea buletinelor de vot pentru circumscripţiile electorale administrative, ar facilita eventuala lor implementare.

Pentru a evita opunerea liderilor partidelor care s-au deprins cu beneficiile actualului sistem e mai bine de a-i convinge că există posibilitatea fortificării partidelor fără a submina poziţiile liderilor. Pentru acesta sînt necesare modificări minimale la sistemul existent pentru alegerea Parlamentului, după cum urmează:

Efectele unor astfel de modificări par a fi evidente:

Factorii menţionaţi mai sus sînt suficient de semnificativi pentru a pune bazele unei instituţionalizări adecvate a partidelor politice, încurajînd competiţia internă pentru leadership în baza principiilor bazate pe merite.

Singurul neajuns evident al acestor modificări eventuale ar fi că în anumite circumscripţii administrative alegătorii ar descoperii că îi reprezintă în Parlament nu candidatul care a acumulat cele mai multe voturi, ci altul, cu voturi mai puţine, dar al cărui partid a acumulat un procentaj mai înalt pe întreaga ţară.

Reflexe vechi vs. noi

Şi iniţiativa PLDM de modificare a Constituţiei necesită clarificări pentru a înţelege cît de utilă şi eficientă poate fi această acţiune. În acest sens, trebuie să se răspundă la întrebarea: ce e primar modalitatea de alegere a şefului statului prin vot direct sau asigurarea rolului de mediator eficient al activităţii instituţiilor statului, indiferent de modul de alegere a şefului statului? Ce rol le revine partidelor în echilibrarea activităţii instituţiilor respective?

Privite prin prisma interesului fortificării rolului partidelor şi instituţionalizării acestora ar fi logic ca, pe de o parte, să fie eliminate, iar, pe de altă parte, să fie prevăzute norme legale care să împiedice partidele ajunse la guvernare să mai poată construi “verticale ale puterii”. Acestea din urmă nu fac decît să politizeze şi să corupă organele de ocrotire a normelor de drept, să avantajeze guvernanţii în detrimentul opozanţilor, contribuind, în definitiv, şi la degenerarea sistemului de partide. O primă acţiune suficientă, în acest sens, ar fi ca prin lege, pe perioada exercitării mandatului, să fie prevăzută sistarea calităţii de membru de partid pentru şeful statului. Există premise de ordin istoric şi moral pentru a proceda astfel. E vorba despre faptul că printre cele trei acte constitutive ale statului independent — Republica Moldova, alături de declaraţiile de suveranitate şi independenţă, se numără şi Decretul cu privire la puterea de stat nr. 201-XII, din 27.07.1990, care prevedea în mod expres că “nu se admite cumularea funcţiilor de conducere în organele puterii de stat şi administraţiei de stat cu orice alt post în organizaţiile de stat şi cooperatiste, în partidele politice şi în organizaţiile şi mişcările social-politice.”.

În prezent, aplicarea deplină a acestei norme ar fi contraproductivă şi imposibilă, însă la momentul adoptării ei, cînd Partidul Comunist era singura forţă politică instituţionalizată, ea s-a dovedit a fi necesară. După revenirea Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) la guvernare în 2001, în calitate de partid dominant, necesitatea revenirii la o astfel de normă, cel puţin cu referire la funcţia de şef al statului, s-a simţit acut. Acest lucru a fost invocat de Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) în aprilie 2001, cînd preşedintele PCRM, Vladimir Voronin, a fost ales în funcţia de şef al statului, şi de Partidul Democrat (PD), atunci cînd a condiţionat realegerea liderului PCRM în funcţia de şef al statului, în aprilie 2005. Condiţionarea a fost motivată prin faptul că în loc să medieze activitatea instituţiilor statului, Preşedintele Republicii Moldova a preferat să construiască verticala puterii de stat cu scopul de a şi-o supune. Deşi lucrurile nu trebuie absolutizate şi generalizate, totuşi în cazul Republicii Moldova, dubla calitate de şef de stat şi de partid a asigurat funcţionalitatea faimoasei verticale. Este cel mai elocvent exemplu cînd reflexele autoritariste vechi au prevalat asupra reflexelor imitative, ale perioadei de tranziţie.

Din acest punct de vedere, sarcina demontării verticalei puterii pare a fi mai uşor tangibilă, decît iniţiativa de modificare a Constituţiei în vederea alegerii şefului statului prin vot direct. Ea ar putea fi susţinută şi de către actualul partid de guvernămînt, cel puţin după expirarea mandatului actualului şef al statului. Un argument în plus în defavoarea alegerii directe a şefului statului este şi că ea diminuează rolul partidelor, făcîndu-le vulnerabile în faţa unor politicieni populişti, dar carismatici. Într-o societate divizată pe multiple criterii, cum este cea moldovenească, este preferabil ca şeful statului să fie ales totuşi printr-un compromis al fracţiunilor parlamentare, cu un vot calificat. În acelaşi timp, pentru evitarea impunerii votării de nevoie, cum a fost cazul votului din 4 aprilie 2005, merită modificată Constituţia pentru a elimina clauza referitoare la dizolvarea Parlamentului în cazul imposibilităţii alegerii şefului statului. O astfel de iniţiativă a fost propusă de PPCD în aprilie 2005, revenirea la ea putînd contribui la fortificarea rolului şi responsabilităţii partidelor de a căuta soluţii de compromis, în lipsa unor presiuni de ordin artificial.

Ghicitoarea Şevciuk Trei ani de la semnarea Planului de Actiuni UE — Republica Moldova