Alegerile parlamentare din 2019 în Republica Moldova - alegeri.md
 MonitoringPoliticaComentarii

Miza alegerilor parlamentare din 2009

|versiune pentru tipar||
Igor Boţan / 31 octombrie 2008
ADEPT logo

Ce relevă rezultatele recentului Barometru de Opinie Publică?

Gradul de optimism social

Rezultatele recentului Barometru de Opinie Publică (BOP), realizat sub auspiciile Institutului de Politici Publice (IPP), confirmă stabilitatea percepţiilor cetăţenilor moldoveni, dar şi un şir de tendinţe noi, care se manifestă tot mai evident. Pentru a răspunde necesităţilor de estimare cît mai corectă a stărilor de fapt, se impune examinarea evoluţiei percepţiilor respondenţilor. Astfel, caracterul monoton sau oscilant al evoluţiilor poate sugera dacă este vorba despre tendinţe sau doar despre fluctuaţii. În această ordine de idei, evoluţiile răspunsurilor de-a lungul ultimilor 10 ani, cît se realizează BOP-urile indică şi asupra gradului de credibilitate. Corectitudinea metodologiei referitoare la formarea eşantioanelor şi chestionarea respondenţilor este verificabilă în virtutea faptul că, de-a lungul perioadei de efectuare a BOP-urilor, cel puţin cinci companii sociologice au participat la realizarea şi verificarea rezultatelor sondajelor. Corelaţiile răspunsurilor la diferite întrebări ce se referă atît la deprinderi greu de schimbat, cît şi la subiecte influenţabile de situaţia social-economică şi politică reflectă, de asemenea, gradul de corectitudine a rezultatelor.

De obicei, BOP-urile încep cu măsurarea gradului de optimism social, care are impact asupra percepţiei chestiunilor politice. În acest sens, cetăţenii moldoveni rămîn de-a lungul anilor mai degrabă pesimişti decît optimişti. În mod constant, mai mult de jumătate din cetăţenii moldoveni consideră că lucrurile merg într-o direcţie greşită şi doar ~30% consideră că direcţia este bună. Aceasta poate însemna că potenţialul de protest, inclusiv electoral, ar trebui să fie mare.

Credeţi că în ţara noastră lucrurile merg într-o direcţie bună sau merg într-o direcţie greşită?

Nemulţumirea de direcţia în care evoluează lucrurile este cauzată mai mult de condiţia materială actuală a cetăţenilor, care depinde de calitatea guvernării. Veniturile familiilor raportate la cheltuieli şi nu la statisticile din anii precedenţi, cum se face în scopuri propagandistice, stau la baza percepţiilor cetăţenilor.

Cum apreciaţi veniturile actuale ale familiei Dvs.?

În cele cinci cicluri electorale precedente a fost confirmată legitatea: în situaţii de stabilitate social-economică relativă intenţiile de vot ale cetăţenilor sînt mai mult sau mai puţin stabile. În acest sens, lucrurile care provoacă cele mai mari îngrijorări cetăţenilor motivează comportamentul politic al acestora. Din tabelul de mai jos se vede că deşi sărăcia este o îngrijorare majoră constantă, totuşi ea a început să fie depăşită de îngrijorarea galopului preţurilor. Manifestarea acestei îngrijorări a început în preajma parlamentarelor din 2005, dar a ieşit în prim plan în ajunul alegerilor locale din 2007. S-ar putea ca anume problema galopului preţurilor să fi fost principala cauză ce a marcat începutul declinului pronunţat al rating-ului partidului de guvernămînt.

Care sînt lucrurile care vă îngrijorează cel mai mult în prezent? (total 3 răspunsuri)

Problema optimismului social nu poate fi despărţită de problema încrederii în principalele instituţii publice, menite să soluţioneze problemele cetăţenilor. Din acest punct de vedere, şansele că pînă la alegerile parlamentare din primăvara anului 2009 situaţia legată de optimismul social să va redresa, sînt destul de mici, întrucît nivelul de încredere în principalele instituţii publice — Preşedinţia, Parlament şi Guvern, a descrescut constant după alegerile parlamentare din 2005, formînd un trend. În acest sens, este interesant de observat, că încrederea în organele administraţiei publice locale, controlate în proporţie de aproximativ 60% de opoziţie, se menţine la un nivel stabil, devansînd cu mult încrederea în instituţiile puterii centrale, controlate de Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM). Este de remarcat că, în condiţiile unui val informaţional masiv despre criza financiară mondială, nivelul de încredere în băncile moldoveneşti atestă o descreştere uşoară, ceea ce poate indica asupra faptului că respectiva criză încă nu a afectat Republica Moldova în măsură să inducă panică în comportamentul cetăţenilor.

Cîtă încredere aveţi în?.. (foarte multă încredere-oarecare încredere)
Încrederea în partide şi liderii acestora prin prisma interesului pentru politică

Datele BOP provoacă adesea nedumeriri, reflectate în întrebări de genul — dacă cetăţenii sînt nemulţumiţi de direcţia în care merg lucrurile, atunci de ce votează de-a lungul anilor partidul de guvernămînt? Cel mai simplist răspuns ar fi că majoritatea cetăţenilor percep actualul partid de guvernămînt drept “răul cel mai mic”, persistînd neîncrederea că partidele de opoziţie s-ar isprăvi şi mai bine cu problemele existenţe. A doua nedumerire exprimată frecvent este — de ce în Republica Moldova numărul indecişilor în privinţa intenţiei de vot este constant atît de mare (~40%)? Răspunsul la ultima întrebare pare a fi evident din tabelul de mai jos.

În ce măsură vă interesează politica?

Dacă aproximativ 45% din cetăţeni au interes mic şi foarte mic pentru politică, atunci de ce ar trebui să ne aşteptăm că ei pot oferi răspunsuri coerente la întrebări ce ţin de domeniul politicului, de unde ar putea ei să aibă intenţii clare de vot? În acest sens, nu e de mirare că există o corelaţie între procentajul celor ce nu prea se interesează de politică şi a celor indecişi în privinţa opţiunilor de vot. La fel, aceste date se corelează cu cele referitoare la participarea la vot (ceva peste 60% în cazul alegerilor parlamentare).

Datele BOP relevă că după alegerile parlamentare din 2005 încrederea cetăţenilor în partidele politice se corelează destul de bine cu gradul de încredere în instituţiile publice în care sînt reprezentate aceste partide.

Cîtă încredere aveţi în următoarele partide politice? (foarte multă încredere/oarecare încredere)

După alegerile locale din 2007, evoluţiile percepţiilor relevă clar: stabilizarea rating-ului de încredere în PCRM; creşterea evidentă, peste limitele erorii, a încrederii în Partidul Liberal (PL); descreşterea rating-ului Partidului Popular Creştin Democrat (PPCD). În cazul celorlalte formaţiuni, rating-urile de încredere variază în limite obişnuite. Contextul cere să fie menţionat Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM), care a fost înregistrat abia acum un an şi care se regăseşte repetat în rezultatele BOP printre partidele politice afirmate deja ca avînd temei pentru a pretinde să fie reprezentate în forul legislativ. Corelaţiile menţionate mai sus sînt valabile şi în privinţa evoluţiei rating-urilor de încredere în liderii politici.

Care este personalitatea politică în care aveţi încredere?

Cel mai relevant indicator referitor la liderii politici este răspunsul la întrebarea deschisă, fără posibilitatea de alegere dintr-o listă propusă, privind încrederea în aceştia. Răspunsurile respective arătă foarte clar, de exemplu, şi care au fost efectele demisiei din funcţia de premier al lui Vasile Tarlev, care nu mai figurează atît de des în fluxurile informaţionale. În aceiaşi ordine de idei, se pare că atacurile permanente la adresa primarului de Chişinău, Dorin Chirtoacă, îl transformă în simbol al electoratului protestatar. PCRM şi liderii acestuia ştiu foarte bine ce poate însemna şi cît profit politic poate aduce încălecarea valului protestatar în situaţia cînd rating-urile instituţiilor publice şi a demnitarilor public sînt în scădere. Este adevărat că mesajele politice şi comportamentul PL nu pot atrage simpatiile protestatare de pe cea mai mare parte a eşichierului politic, limitîndu-l la segmentul de dreapta. În acesta ordine de idei, lansarea în politică pe cont propriu a ex-premierului Vasile Tarlev poate provoca atragerea spre acesta din urmă a simpatiilor nemulţumiţilor cu viziuni de stînga. Dacă un astfel de trend se va forma, atunci piedicile administrative împotriva lui Tarlev vor fi contraproductive.

Intenţiile de vot pentru “partidele cu şanse”

Un şir de lideri de partide se revoltă atunci cînd în baza sondajelor se estimează şansele formaţiunilor de a accede în Parlament. Este curios că se revoltă cei ai căror formaţiuni acumulează la alegeri un număr de voturi de 2÷3 mai mic decît numărul minim de membri de partid necesar pentru înregistrarea formaţiunilor. Adevărul incontestabil este că din considerente pure de aritmetică nu toate cele 28 de partide înregistrate în Republica Moldova vor accede în Parlament. Aceasta din simplul motiv că, chiar dacă le-am trata în cel mai echitabil mod, prorocindu-le şanse absolut egale şi un minim de 6% de voturi fiecărui, totuna nu vor putea ajunge în Parlament toate. De aceea, în mod firesc se poate şi e necesar a vorbi despre “partidele cu şanse mari” şi “cu şanse mici”. Ţinînd cont de inerţia comportamentului electoral, trei factori modulează speculaţiile referitoare la şansele partidelor:

Rezultatele alegerilor din 2007 în raport cu rezultatele ultimelor 3 BOP-uri

Ultimul factor e atît de complex, fiind ascuns de ochii lumii, încît se manifestă implicit, prin manifestarea primilor doi factori. Partide noi, emergente, se manifestă din start prin acţiuni de atragere a atenţiei opiniei publice pentru a apărea în sondajele de opinie şi nu invers. Mai mult, discuţiile despre “partidele cu şanse” şi “fără şanse” trebuie să aibă loc, atît pentru a le motiva pe ultimele măcar să se revolte pentru a aminti opiniei publice că oarecum există, dar mai ales din considerente de informare a cetăţenilor. Vorba e că în cele patru campanii pentru alegerea Parlamentului, desfăşurate în Republica Moldova începînd cu 1994, partidele care s-au dovedit “fără şanse” au “sustras” de la alegători voturi în limitele a 18–28%, lăsîndu-i nereprezentaţi în forul legislativ şi majorînd numărul mandatelor “partidelor cu şanse”. Din acest punct de vedere, este adevărat că discuţiile despre “partidele cu şanse” pot induce recurgerea cetăţenilor la “votul util”, dar asta îi priveşte în mod direct pe alegători. În general, ar fi absurd să se interzică discutarea rezultatelor alegerilor precedente şi a rezultatelor sondajelor, pe motiv că cetăţenii ar putea face anumite concluzii. Aici nu e vorba de manipulări, ci de date oficiale sau de rezultatele unor cercetări sociologice. Cei care cred că menţionarea unor fapte reale, precum că partidul X acumulează, de obicei, la alegeri un număr de aproximativ trei ori mai mic decît numărul de membri ai acestuia, este o manipulare a opiniei publice, nu-şi fac decît rău şieşi, fiindcă pun la îndoială capacitatea de discernămînt a cetăţenilor. Este puţin probabil ca alegătorilor să le fie pe plac un astfel de comportament.

Dacă duminica viitoare s-ar organiza alegeri pentru Parlament, cu ce formaţiune sau candidat independent aţi vota?

Tabelul de mai sus, în corelaţiile cu datele discutate deja, relevă că după alegerile locale din 2007 intenţiile de vot pentru PCRM s-au stabilizat la un anumit nivel. Actualmente din cei ~50% din respondenţi, care au o opţiune de vot, aproximativ o jumătate (47%) ar vota cu PCRM. De obicei, cei cu intenţii de vot exprimate sînt consideraţi votanţi consacraţi ai formaţiunilor respective. În acest context, de interes major devine problema comportamentului indecişilor (~40%), problemă speculată în ajunul alegerilor la cel mai înalt randament. Este imposibil de prezis comportamentul indecişilor fără efectuarea unor studii cantitative, în focus-grupuri. Totuşi, se poate presupune, că în faţa urnelor de vot comportamentul masivului indecişilor urmează o anumită legitate. Ultima afirmaţie este, probabil, valabilă doar în raport cu formaţiunile influente şi binecunoscute. Astfel, în raport cu PRCM, care deţine de aproximativ opt ani statutul de partid de guvernămînt, cetăţenii ştiu pentru ce să-l mulţumească sau să-i ceară socoteală. În acest sens, este curios procentajul voturilor acumulate de PCRM la nivel naţional, în cele trei campanii electorale desfăşurate de cînd este la guvernare, raportat la procentajul intenţiilor de vot exprimate în sondajele din ajunul alegerilor respective, care dă un coeficient aproape constant de aproximativ 0,7. L-am putea numi — “coeficientul influenţei indecişilor”. Acest exerciţiu nu are suport ştiinţific din punct de vedere statistic sau sociologic, însă în linii mari, el relevă totuşi, de o manieră implicită, comportamentul indecişilor faţă de PCRM.

Raportul procentajului de voturi acumulate de PCRM la nivel naţional faţă de intenţiile de vot exprimate în cercetările BOP cu aproximativ o lună înainte de alegeri

Dacă exerciţiul şi concluziile de mai sus conţin un dram de realism şi nu sînt consecinţa unei coincidenţe bizare, atunci am putea afirma că, întrucît procentajul celor cu intenţii de vot exprimate pentru PCRM în prezent coincide cu procentajul din preajma alegerilor locale din 2007, atunci şi procentajul de voturi pe care l-ar fi obţinut PCRM dacă ar avea loc alegerile duminică viitoare ar coincide cu cel din 2007 — aproximativ 34%. Acest exerciţiu ar putea fi repetat şi în preajma alegerilor din primăvară anului 2009 (dacă va fi realizat BOP-ul), înmulţind procentajul intenţiilor de vot pentru PCRM cu coeficientul menţionat (0,7).

Acelaşi exerciţiu ar putea fi făcut şi în raport cu AMN, care, la fel ca şi PCRM, are un statut relativ stabil şi recunoscut. Pentru AMN, în calitatea sa de principală forţă de opoziţie “coeficientul influenţei indecişilor” este de aproximativ 1,3÷1,4. E simplu de verificat: la alegerile parlamentare din 2005, Blocul “Moldova Democrată” (BMD), a cărui pivot a fost AMN, a întrunit 28% din voturile alegătorilor, în timp ce rezultatele BOP din preajma alegerilor arătau o intenţie de vot de 21% pentru BMD. La fel, la alegerile locale din 2007, AMN a întrunit ~ 17% la nivel naţional, versus 12% a intenţiilor de vot din BOP. Faptul că “coeficientul influenţei indecişilor” este mai mare (> 1) în cazul opoziţiei şi mai mic (< 1) în cazul partidului de guvernămînt semnifică doar că indecişii votează preponderent cu opoziţia, iar valoarea coeficientului indică implicit asupra proporţiei.

În cazul altor partide, exerciţiul de mai sus e lipsit de sens, dat fiind faptul că statutul lor în ochii cetăţenilor nu este definit foarte clar. Revenind la cazurile PCRM şi AMN, “coeficienţii influenţei indecişilor” pentru ambele formaţiuni ar putea să scadă către alegerile parlamentare din primăvara anului viitor, întrucît pe aripa stîngă a spectrului politic se poate impune Uniunea Centristă din Moldova (UCM), care-l are de curînd drept lider pe ex-premierul Vasile Tarlev, iar pe segmentul liberal se profilează ascensiunea Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM) şi a Partidului Liberal (PL), erodînd atractivitatea celor două formaţiuni, fiind oarecum previzibile efectele pierderii de către PCRM a statutului de partid dominant, iar în cazul AMN fiind contestat statutul de cea mai puternică forţă de opoziţie. Astfel, indecişii se pot lesne orienta masiv spre formaţiunile emergente menţionate mai sus.

Impactul alegerilor asupra stabilităţii politice

Stabilitatea politică bazată pe dominaţia PCRM este pe sfîrşite

Oricît de fundamentată n-ar fi critica “stabilităţii politice” moldoveneşti din ultimii ani, efectele ei nu sînt cele mai proaste, dacă sînt privite pe fundalul impactului revoluţiilor cromatice din Georgia, Ucraina şi Kîrgîzstan asupra evoluţiilor din aceste ţări. Cu toate acestea, “stabilitatea de tip moldovenesc”, bazată pe dominaţia unui partid cu multiple antecedente autoritariste, se pare că se va epuiza după alegerile parlamentare din 2009:

Din considerentele de mai sus, se poate desprinde concluzia că după alegerile parlamentare din primăvara anului 2009 va fi nevoie de instituirea unui nou tip de stabilitate politică. Aşa cum s-a specificat cu diferite ocazii, din cauza sincronizării alegerilor parlamentare cu cele prezidenţiale se va impune formarea nu pur şi simplu a unei simple coaliţii majoritare, care să aleagă organele de conducere ale Parlamentului şi să voteze componenţa cabinetului de miniştri, ci formarea unei coaliţii largi, deţinătoare a unei majorităţi calificate de cel puţin 3/5 de voturi în Parlament, care să examineze la pachet, inclusiv alegerea şefului statului. Aici vine vorba şi despre relaţiile PCRM cu actuala opoziţie, dar şi despre calitatea acesteia din urmă.

Este capabilă opoziţia să genereze stabilitate politică?

Antagonizată, dispersată, măcinată de orgoliile liderilor, lipsită după o perioadă de 8 ani de absenţă la guvernare de deprinderi practice în multe din domeniile cheie ale administrării, opoziţia nu poate inspira alegătorului moldovean încrederea că învingînd ar putea prelua rapid şi eficient stăpînirea situaţiei social-economice şi asupra procesului de integrare europeană. E suficient de menţionat doar două exemple pentru a pune în evidenţă capacităţile şi calităţile opoziţiei moldoveneşti. Primul exemplu se referă la modul cum s-au comportat partidele de opoziţie în faţa barierelor ridicate prin ultimele modificări din ale Codului electoral (din aprilie 2008). În afară de lamentări, de exprimarea bunelor intenţii şi discuţii de ordin general, partidele de opoziţie nu au fost în stare să întreprindă nimic pentru a-şi consolida poziţiile în vederea depăşirii barierelor menţionate. Al doilea exemplu se referă la peripeţiile din Consiliul Municipal Chişinău (CMC), unde, după alegerile municipale din iunie 2007 exponenţii formaţiunilor democratice de opoziţie au ajuns să fie reprezentaţi în proporţie de aproximativ 2/3 versus 1/3 — reprezentanţi ai partidului de guvernămînt. Haosul din CMC vorbeşte elocvent despre multe lucruri, valabile şi pentru mai multe administraţii raionale. Este adevărat, că evoluţiile din CMC şi din alte administraţii raionale au fost şi mai sînt influenţate de puterea centrală, controlată de PCRM, dar aceasta evidenţiază şi calităţile opoziţiei.

Din considerentele expuse mau sus, partidele de opoziţie ar trebui să încerce să-şi revadă abordările şi atitudinile faţă de un şir de lucruri. Pentru ele este de actualitate experienţa alegerilor din 2001 şi 2005. În primul caz, componenţa fragmentată a forului legislativ a făcut imposibilă alegerea şeful statului, culminînd cu dizolvarea Parlamentului şi schimbarea dramatică a configuraţiei politice după obţinerea majorităţii constituţionale de către PCRM la alegerile din februarie 2001. În cel de al doilea caz, dorinţa de a evita experienţa anului 2001 a motivat participarea unei părţi a opoziţiei la realegerea liderului PCRM în funcţia de şef al statului. De atunci, opoziţia este dezbinată în “constructivă” şi “neconstructivă” sau, în dependenţă de simpatii — în “ trădătoare” şi “principială”. Această dezbinare poate avea impact asupra stabilităţii politice după parlamentarele din 2009, întrucît, din cele şase partide de opoziţie cu şanse de a fi reprezentate în viitorul Parlament, trei au drept lideri persoane care au votat la 4 aprilie 2005 realegerea în funcţie a Preşedintelui Voronin, adică, au “trădat”: liderii PPCD, PDM şi PLDM. Mai mult, tabăra “trădătorilor” a fost completată vara trecută cu Partidul Social Democrat (PSD), fracţiunea municipală a căruia, alături de fracţiunile PCRM şi PPCD, a participat la destituirea din funcţia de preşedinte al Consiliului Municipal Chişinău a liderului PL. Întrebarea este — vor putea partidele “principiale” coopera cu cele “trădătoare” în vederea formării unei coaliţii largi?

Întrebarea nu e lipsită de sens, fiindcă, din considerente de profit politic, se confundă cu bună ştiinţă limitele dintre compromisuri, fie ele şi foarte proaste, impuse de realităţi şi trădări. De exemplu, alternativa “trădării” din 4 aprilie 2005 a fost — blocarea alegerii şefului statului, cu consecinţe imprevizibile de destabilizare politică, în situaţia cînd toţi cei 101 de deputaţi căzuseră de acord asupra consensului politic în vederea integrării europene. Fiindcă problema “trădării” mai otrăveşte relaţiile dintre partidele de opoziţie, este important să se clarifice ce soluţii de depăşire a eventualului blocaj din 2005 propuneau partidele “principiale”. Întrebarea nu e trivială, dacă luăm în consideraţie că şi în 2009 probabilitatea unui eventual blocaj este înaltă. Specificul alegerilor din 2005 a constat în faptul că în virtutea rezultatelor alegerilor parlamentare, PCRM şi-a permis să înainteze tocmai două candidaturi la funcţia de şef al statului, iar opoziţia nici una. Blocajul din partea opoziţiei şi organizarea alegerilor parlamentare noi, la doar cîteva luni de la cele ordinare, ar fi putut avantaja PCRM-ul şi mai mult, pînă la limita repetării rezultatului din 2001. Într-adevăr, PCRM îşi demonstrase forţa electorală obţinînd 56 de mandate din 101, rămînînd consolidat, motivat şi în posesia tuturor pîrghiilor administrative pentru a influenţa scrutinul repetat. În acelaşi timp, în perioada dintre alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale, care urmau a fi blocate, opoziţia reuşise să se destrame, iar componentele ei să intre în conflict. Participînd la alegerile repetate, opoziţia risca să fie pedepsită de alegători pentru blocaj premeditat şi, în consecinţă, pentru risipa banilor publici, cheltuiţi la organizarea alegerilor repetate.

Argumentele principalei forţe de opoziţie — AMN, precum că şi liderii ei ar fi trebuit să fie invitaţi la negocierile post-electorale în vederea condiţionării alegerii şefului statului nu fac faţă criticilor. Acesta din simplul motiv că AMN nu recunoscuse valabilitatea alegerilor parlamentare şi ar fi fost la limita absurdului să participe la negocieri pe marginea consecinţelor unui act considerat nelegitim, aşa cum este alegerea şefului statului de către un Parlament, considerat a fi ales nelegitim[1]. Ceva mai tîrziu şi reprezentanţii partidelor opoziţiei extra-parlamentare, în special liderii PL, au justificat, oarecum, necesitatea evitării blocajului realegerii liderului PCRM în funcţia de şef al statului, deşi continuă să condamne “trădarea”. PL consideră că “trădarea” avea alternativă, ea trebuind să nu fie “parţială”, ci “totală”, realizată prin delegarea a cîte doi reprezentanţi din partea tuturor fracţiunilor parlamentare, care să fi votat pentru realegerea liderul PCRM în vederea evitării blocajului.

Concluzii

  1. Preşedintele AMN, Serafim Urechean, a anunţat la 29 iunie 2005 că a atacat la Curtea Europeana pentru Drepturile Omului (CEDO) hotărîrea Curţii Constituţionale a Moldovei privind validarea alegerilor parlamentare din 6 martie 2005 şi că CEDO a acceptat spre examinare respectiva chestiune (Info-Prim, 29 iunie 2005).
“Planul Kozak-2” sau recunoaşterea Transnistriei? Summit-ul CSI — un pretext pentru o campanie propagandistică?