Alegerile parlamentare din 2019 în Republica Moldova - alegeri.md
 MonitoringPoliticaComentarii

Anul politic 2010

|versiune pentru tipar||
Igor Boţan / 31 decembrie 2010
ADEPT logo

Caracteristici generale

Instabilitatea politică cauzată de guvernarea provizorie a caracterizat la modul general anul 2010. Eforturile îndreptate spre înlăturarea cauzelor care au generat incertitudine nu au putut fi înlăturate, dar organizarea referendumului republican constituţional, a alegerilor parlamentare şi regionale a demonstrat funcţionalitatea instituţiilor democratice, chiar şi în condiţii de instabilitate politică, generatoare de derapaje anti-democratice, camuflate prin eforturi de depăşire a crizei politice. Recurgerea la acţiuni voluntariste, precum schimbarea inopinată a legislaţiei şi a regulilor în procesul desfăşurării unor acţiuni reglementate de acestea, nu au avut vreun impact negativ ireparabil. În acest sens, este remarcabil, că Indicele Democraţiei în lume, calculat de publicaţia britanică The Economist Intelligent Unit, a plasat Republica MoldovaEN în grupul ţărilor cu democraţii defectuoase, înaintea Ucrainei, toate celelalte state CSI rămînînd în grupurile cu regimurilor hibride sau chiar autoritare.

Pornind de la contextul politic şi economic regional, se poate afirma că anul 2010 a fost unul relativ bun pentru Republica Moldova. Guvernul, chiar şi în condiţii de provizorat, a reuşit să stopeze declinul şi să relanseze economia ţării. Cel mai important succes în 2010 ţine de re-dimensionarea relaţiilor cu Uniunea Europeană. În ianuarie 2010 a demarat procesul de negocieri privind noului Acord de Asociere, iar în martie a fost adoptat documentul strategic “Relansăm Moldova/ Rethink Moldova”, care stabileşte priorităţile de dezvoltare ale Republicii Moldova pentru perioada 2011–2013, priorităţi ce urmează a avea un suport financiar solid din partea UE. În cadrul reuniunilor Consiliului de Cooperare RM-UE au fost lansate oficial dialogul privind crearea zonei de comerţ liber dintre Moldova şi UE, precum şi liberalizarea regimului de vize. În sfîrşit, raporturile speciale cu UE au deschis perspective noi în vederea reglementării transnistrene.

Reformele începute şi suspendate

Guvernarea Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE) a dat startul unui şir de reforme în conformitate cu Programul de guvernare pentru perioada 2009–2013: “Integrarea Europeană: Libertate, Democraţie, Bunăstare”. Însă provizoratul guvernării şi politizarea administraţiei publice a marcat preocuparea componentelor AIE de propriile interese electorale, în detrimentul unei guvernări consolidate. În consecinţă, un şir de reforme anunţate în programul de guvernare au fost suspendate pînă la instaurarea stabilităţii politice de după alegerile parlamentare anticipate. Cel mai concludent exemplu, în acest sens, este domeniul justiţiei, în care au demarat un şir de reforme, fiind adoptate legi privind: reforma avocaturii, liberalizarea sistemului de executare etc. Cu toate acestea, nici pe departe nu au fost înlăturate deficienţele stabilite în Declaraţia Parlamentului cu privire la starea justiţiei în Republica Moldova[1].

De fapt, Declaraţia menţionată mai sus, a marcat începutul antagonizării relaţiilor dintre puterea politică şi corpul de magistraţi. Ulterior Parlamentul a aprobat modificări legislative şi o listă ce cuprindea, inclusiv, exponenţii puterii judecătoreşti, care nu pot contesta în contencios administrativ sau la Curtea Constituţională eventualele acte privind demiterea din funcţii. Magistraţii au calificat aceste acţiuni ca fiind îndreptate împotriva principiului independenţe şi inamovibilităţii judecătorilor, a membrilor CSM şi a procurorilor, iar la finele anului 2010, Curtea Constituţională a confirmat neconstituţionalitatea modificările legislative menţionate. Alte eşecuri răsunătoare au fost legate de încercările demiterii neregulamentare a Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, tentativa lichidării judecătoriilor economice, demersurile neargumentate suficient privind ridicarea imunităţii unor deputaţi în Parlament, eşecul investigaţiilor privind 7 aprilie 2009, eşuarea revizuirii privatizărilor dubioase, neconstituţionalitatea reglementărilor care presupuneau sancţionarea judecătorilor pentru interpretarea sau aplicarea neuniformă a legislaţiei etc. În practică, nici una din acţiunile necesare îmbunătăţirii situaţiei în domeniul justiţiei, impuse de HP nr.53 din 30.10.2009, nu a fost realizată[2]. A trenat şi implementarea măsurilor prioritare stabilite în Programul de guvernare pentru reforma justiţiei, procuraturii, consolidarea sistemului naţional de integritate şi de luptă împotriva corupţiei etc.

Şi reforma administraţiei publice centrale a stagnat în 2010. Reorganizările care au fost aplicate în domeniul administraţiei publice au vizat politizări şi partajări de funcţii publice începînd cu nivelul central (funcţiile de vice-miniştri) pînă la nivelul reprezentării în teritoriu (şefi şi adjuncţi ai oficiilor teritoriale ale Cancelariei de Stat). În aceste circumstanţe, se cerea cel puţin revizuirea suplimentară a situaţiei în domeniu, elaborarea şi adoptarea unei noi Strategii de reformă administrativă, dar nici acest lucru, care necesita pentru început mai mult eforturi teoretice şi administrative, nu a putut fi realizat. În domeniul reformării administraţiei publice locale lucrurile, de asemenea, mai mult au stagnat, nu a fost elaborată o Strategie clară în domeniu, deputaţii s-au dedat la experimente de reformă a administraţiei mun.Chişinău, care aşa şi nu a fost aplicată.

Există un şir de alte exemple, care pot pune în evidenţă faptul că în situaţie de provizorat guvernamental componentele AIE au avut interesul, cel puţin, menţinerii status-ului quo pîna la alegerile anticipate.

Procesul electoral

În 2010 pe teritoriul Republicii Moldova s-au desfăşurat patru campanii electorale — două naţionale şi două regionale, în Găgăuzia şi Transnistria. Rezultatele acestor campanii pot marca o nouă etapă în dezvoltarea Republicii Moldova. La nivel naţional au avut loc un referendum republican şi alegeri parlamentare anticipate care, deocamdată, nu au permis soluţionarea crizei instituţionale, dar care, în principiu, au creat premisele pentru înlăturarea în 2011 a obstacolelor în vederea alegerii şefului statului, evitînd dizolvarea Parlamentului şi organizarea în 2012 a alegerilor parlamentare anticipate.

Pregătirile pentru referendumul constituţional au început după ce la 9 martie 2010 liderii celor patru componente ale AIE au anunţat că acceptă propunerea preşedintelui interimar, Mihai Ghimpu, de adoptare prin referendum a proiectului unei constituţii noi, textul căreia a fost pregătit timp de aproximativ trei luni de o comise specială, instituită tot de Mihai Ghimpu. Proiectul constituţiei prevedea că şeful statului urma să fie ales prin vot direct, iar dispoziţiile finale şi tranzitorii ale constituţiei ce urma a fi adoptată prin referendum pînă la 16 iunie 2010, prevedeau că Parlamentul nu se dizolvă, continuîndu-şi activitatea pînă la expirarea mandatului de patru ani.

Voluntarismul şi nihilismul juridic astfel manifestat de exponenţii AIE au fost dezactivate de rapoartele şi atitudinile exprimate de Comisia de la Veneţia. Este vorba despre scandalul legat nu doar de intenţia de a ignora prevederea constituţională imperativă privind dizolvarea Parlamentului după două tentative nereuşite de alegere a şefului statului prin adoptarea unei constituţii noi, fără a stinge raporturile juridice prevăzute de Constituţia în vigoare. Mecanismul de iniţiere a unui referendum constituţional după o schemă extremă, descris în hotărîrea Curţii Constituţionale din 5 mai 2010, i-a motivat pe liderii AIE să recurgă la iniţierea unui referendum de modificare a articolului 78 din Constituţie, în vederea trecerii la alegerea directă şefului statului. Referendumul în cauză, desfăşurat la 5 septembrie, a eşuat din cauza absenteismului. Deşi inoportun şi chiar dăunător pentru stabilitatea constituţională din Republica Moldova, referendumul a permis elaborarea unor proceduri care ar putea eventual fi utilizate fără nici o jenă, dacă va fi cazul, pentru a soluţiona problema alegerii în 2011 a şefului statului, evitînd dizolvarea Parlamentului. Pentru aceasta va fi nevoie doar de modificarea unor articole ale Codului electoral, dar se va impune totuşi şi consultarea partenerilor externi, care au mediat situaţia în 2010.

Alegerile anticipate din 28 noiembrie s-au soldat cu rezultate, oarecum, aşteptate. Revanşa Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) în raport cu partidele liberale nu a avut loc, PCRM acumulînd un scor cu ~5% mai mic decît la alegerile precedente şi rămînînd în opoziţie. Astfel, PCRM s-a putut convinge că politica alimentării şi exacerbării fobiilor din societate se soldează cu o descreştere constantă a rating-ului.

Pe de altă parte, Partidul Liberal, promotor al politicii aşilor din mînecă, al decretării adevărurilor istorice şi al decorării tuturor care merită s-a putut convinge că metodele respective, chiar şi în condiţiile deţinerii concomitente a două din cele trei funcţii supreme în stat, aduc efecte inverse celor scontate. În consecinţă, PL al preşedintelui interimar Mihai Ghmpu şi-a subţiat electoratul cu aproximativ 1/3! Partidul Democrat din Moldova (PDM) a reuşit doar să-şi reediteze rezultatul electoral din anul trecut, căzînd în mrejele suspiciunilor că în spatele uneltirilor făţişe, îndreptate împotriva formaţiunii, ar sta partenerii din AIE. Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM), chiar dacă şi-a dublat scorul electoral faţă de cel din 2009, s-a putut convinge că succesul provoacă invidia nu doar a inamicilor, ci şi al partenerilor, care au invocat multiple cazuri de lipsă de fair-play din partea PLDM, unele fiind chiar argumentate. Finalmente, către sfîrşitul anului, după o lună de negocieri pe muchie de cuţit, s-a reuşit reeditarea AIE. Totuşi, este puţin probabil ca disensiunile dintre liderii AIE să nu se manifeste în continuare.

Alegerile din Găgăuzia, desfăşurate în decembrie, s-au soldat cu re-alegerea în funcţie a Guvernatorului, Mihail Formuzal, situaţie înregistrată pentru prima dată în această regiune. Alegerile respective au arătat că în Găgăuzia s-au profilat trei forţe politice cu pondere aproape egală — Mişcarea Găgăuzia Unită (MGU), condusă de guvernatorul Mihail Formuzal; Mişcarea Găgăuzia Nouă (MGN), condusă de primarul municipiului Comrat, Nicolai Dudoglo şi branşa locală a PCRM. Este de remarcat, că anume aceste trei forţe politice au constituit fracţiuni în Adunarea Populară a Găgăuziei după alegerile legislative regionale din 2008. Cooperarea dintre MGN şi PCRM în Adunarea Populară îi va crea în continuarea probleme Guvernatorului Mihail Formuzal, a cărui victorie electorală este contestată de Nocolai Dudoglo, învins recent cu o diferenţă de aproximativ 3%. Pe de altă parte, dacă configuraţia politică din Găgăuzia nu va suferi schimbări dramatice, peste un ciclu electoral Nicolai Dudoglo va fi principalul pretendent la postul de guvernator, întrucît Mihail Formuzal nu va mai putea candida după două mandate consecutive.

Alegerile legislative din Transnistria s-au soldat cu victoria Partidului “Obnovlenie”, care a obţinut în Sovietul suprem 28 de mandate din 43. Astfel, “Obnovlenie” mai are nevoie de un singur mandat pentru a deţine majoritate constituţională, lucru foarte important în contextul luptelor politice referitoare la modificările constituţionale ce urmează să aibă loc în 2011, în preajma alegerilor prezidenţiale din decembrie 2011, din regiune. Liderii “Obnovlenie” şi-au exprimat foarte clar hotărîrea de a schimba situaţia în care se află formaţiunea ce deţine majoritatea constituţională nu este de guvernămînt, din cauza că regimul prezidenţial din Transnistria prevede că întreagă putere executivă este în mîinile preşedintelui, care îşi formează cabinetul de miniştri după bunul său plac. Totuşi, victoria “Obnovlenie”, care a anunţat că va avea propriul candidat la prezidenţialele din 2011, poate avea consecinţe majore asupra evoluţiilor politice din regiunea transnistreană.

Reglementarea transnistreană

În 2010 au avut loc un şir de evenimente ce au descoperit un potenţial nou în reglementarea transnistreană. La 17 mai 2010, la Kiev, preşedinţii Ucrainei, Victor Yanucovici, şi Rusiei, Dmitri Medvedev, au semnat trei declaraţii: cu privire la securitatea europeană; cu privire la securitatea în regiunea Mării Negre şi cu privire la reglementarea transnistreană. Este evident că reglementarea transnistreană a fost abordată după principiul matrioşkăi, în contextul regional (bazinul Mării Negre) şi european. După declaraţia comună ruso-ucraineană, la 7 iunie 2010, în cadrul întîlnirii de la Mersburg a Cancelarului german, Angela Merkel, şi Preşedintelui rus, Dmitri Medvedev, s-a anunţat că problema transnistreană ar putea ajunge pe agenda Comitetului Rusia-UE pentru politică externă şi securitate, la nivelul miniştrilor de externe.

În contextul celor expuse mai sus, merită menţionat faptul că Ministerul afacerilor externe al Rusiei a declarat că în iulie 2010 a transmis Comisiei Europene un proiect de document privind eforturile comune de activitate în format “5+2”. Documentul respectiv este remarcabil prin faptul că partea rusă îl tratează ca pe unul care ar permite avansarea formării unui spaţiu comun de responsabilitate al Rusiei şi UE în vederea asigurării securităţii şi soluţionării conflictelor. Anterior, cînd fusese lansat Parteneriatul Estic, Rusia protesta cu vehemenţă împotriva formulei “spaţiu de responsabilitate comună”.

Problema transnistreană a fost discutată şi în cadrul Summit-ului ruso-franco-german din octombrie, de la Deauville. Preşedintele rus Dmitri Medvedev a declarat că reluarea negocierilor privind reglementarea transnistreană ar putea avea loc după încheierea procesului electoral din Republica Moldova şi că Rusia va sprijini procesul dacă părţile implicate în conflict vor avea o atitudine constructivă. Totuşi, acest lucru nu s-a întîmplat. Mai mult, la summit-ul OSCE de la Astana din 1–2 decembrie 2010 nu a fost posibilă semnarea Declaraţiei politice şi a Planului de acţiuni, ca urmare a divergentelor cu privire la principiile şi parametrii specifici de soluţionare a conflictelor de durată în arealul OSCE, inclusiv a conflictului transnistrean.

Aşteptări pentru 2011

Anul 2011 va fi, probabil, unul foarte dificil pentru Republica Moldova. Dacă în 2010 AIE a avut de trecut testul rezistenţei împotriva intenţiei de revanşă a PCRM, atunci în 2011 va trebui să treacă testul loialităţii propriilor componente faţă de angajamentele fixate în Acordul de re-constituire şi funcţionare a AIE. Principalele provocări pentru AIE vor fi legate de abordarea problemei alegerii şefului statului. Nu încape îndoială că pot fi identificate procedee sigure, conforme prevederilor constituţionale şi legale, privind ducerea la bun sfîrşit a alegerii şefului statului, rămînînd doar ca eforturile componentelor AIE să fie coordonate. Este de remarcat că în situaţia cercului vicios care s-a creat în privinţa alegerii şefului statului nu există termene stabilite în mod expres, ceea ce lasă cîmp larg de manevră pentru stabilirea unor termene favorabile pentru a încheia cu succes exerciţiul respectiv.

A doua provocare majoră pentru AIE ţine de alegerile locale de la începutul verii. Există riscul ca, în special, lupta pentru primăria municipiului Chişinău, ar putea submina dramatic coeziunea AIE. De aceea, în linii mari, despre instaurarea eventualei stabilităţi politice s-ar putea vorbi abia după constituirea în iulie 2011 a majorităţilor în consiliile raionale.

  1. HP nr.53/30.10.2009
  2. Hotărîrea Parlamentului stabilea: • reformarea şi optimizarea sistemului judecătoresc; • reformarea atribuţiilor CSM; • transparenţa totală a actului de justiţie şi a activităţii CSM; • elaborarea unor programe performante de pregătire iniţială şi de pregătire continuă a judecătorilor; • responsabilizarea judecătorilor pentru hotărîrile adoptate; • asigurarea materială adecvată a judecătorilor; • examinarea de către CSM a corespunderii funcţiei deţinute a celor care cu certitudine nu mai îndeplinesc exigenţele caracteristice unui judecător într-un stat democratic şi bazat pe drept
Trei “C” pentru refacerea AIE Alegerea şefului statului: hazard versus consecvenţă