Prezidenţiale 2020 | ADEPT | Chişinău 2018 | Găgăuzia 2016 | Prezidenţiale 2016 | Locale 2015 | partide.md | avere.md
Salariile corelează şi cu productivitatea
|
|
Ultimele măsuri ale Guvernului cu privire la noul sistem de salarizare a angajaţilor din sfera bugetară care vizează triplarea salariului pînă în 2009, cele legate de majorarea salariului minim lunar pînă la 400 lei, precum şi creşterea lunară a salariului mediu pe economie pe care ne-o oferă statistica oficială constată nişte realităţi care denotă că lucrurile ar merge în direcţia cea bună. Mai mult ca atît, pentru persoanele ce ştiu care este nivelul salariilor în Moldova comparativ cu cel mediu din ţările UE (adică mult inferior!) avertismentele venite de la FMI privind nevoia de a controla dinamica sau chiar renunţarea la majorarea salariilor pot suna cam straniu. Iar explicaţiile pline de argumente tehnice, în particular cele legate de pericolul inflaţionist sau de creşterea consumului determinată de excedentul de cerere, pot suna în van.
Ultimii ani au demonstrat o creştere a salariilor în Moldova, care ar putea fi explicată prin: a) creşterea economică după 2000, ce a permis să fie mărite salariile bugetare şi în sectorul privat; b) poate că lipsa de forţă de muncă în unele sectoare (construcţii, spre exemplu) a mişcat salariile în sus etc. Totodată, dacă aruncăm privirea la decalajele salariale plătite pe diferite sectoare ale economiei, la cele provinciale şi regionale — apoi situaţia pare departe de a fi adecvată. Salariile din Moldova sînt printre cele mai scăzute din regiune (nemaivorbind de cele din UE) şi este firesc ca ele să crească cînd în unele sectoare decalajele de dezvoltare se reduc. Salariile scăzute sînt în mare parte şi motivul principal pentru o migraţie masivă — diferenţialul salariilor compensînd decisiv costuri materiale şi psihologice ale plecării la muncă în străinătate.
Este bine ştiut faptul că cele mai mari salarii le primesc angajaţii din sectoarele distribuţiei de electricitate şi gaze, telecomunicaţii, construcţii, finanţe, respectiv în sectoare cu profitabilitate maximă şi sigură, adică în acele entităţi în care capitalul privat este predominant. Fără îndoială că investiţiile străine — care nu sînt prea puternice, dar influente în comparaţie cu investiţiile pe care le pot realiza entităţile cu capital autohton — sînt totuşi creatoare de locuri de muncă, însă şi cu o distribuţie polarizată a salariilor de care ajung să beneficieze doar o parte nesemnificativă din populaţie.
În plus, atunci cînd vorbim despre salarii automat ne referim la costul forţei de muncă. Spre exemplu, în 2006 costul mediu pe oră al unei unităţi de forţă de munca în UE (doar a celor 15) a fost de cca 25 euro, media celor 12 care au aderat e de cca 7 euro pe oră, pe cînd în Moldova acesta a fost de 0,6 euro pe oră. Mîna de lucru ieftină ar trebui, teoretic, să ne facă mai atractivi pentru companiile europene. Însă pînă la urmă, orice investitor străin ce vine mai întîi de toate îşi urmăreşte profitul şi numai după asta mai e interesat de partea socială. De aici obţinem explicaţii pentru relocalizarea industrială, care a vizat ramura confecţiilor sau încălţămintei de la noi. Este o stratagemă în care oficialii noştri cred încă şi pe care o promovează în toate mijloacele de comunicare ce se adresează străinătăţii.
Mai mult, lucrurile se nuanţează dramatic dacă avem în vedere că productivitatea muncii la noi este scăzută: se munceşte mult, dar fără randament. Cînd dinamica productivităţii muncii nu ţine pasul cu creşterea salariilor, costul pe unitate cu forţa de muncă se deteriorează. În acelaşi timp, cred că este foarte important ce fac vecinii sau concurenţii noştri, cum evoluează costurile de muncă la ei, cum îşi îmbunătăţesc structura calitativă a producţiei/serviciilor exportate, ce investiţii fac din veniturile nete, cît cheltuiesc cu cercetarea şi dezvoltarea etc. Daca alţii merg mai bine decît noi, atunci vom pierde, mai devreme sau mai tîrziu — acest deznodămînt fiind inevitabil.
În final, bătălia economică dă cîştig de cauză celor mai competitivi — care înseamnă, în ultimă instanţă, salarii determinate de productivitate. Deoarece a mari salariile prea mult, fără cîstiguri de productivitate adecvate, ar atrage deprecieri ale cursului la un moment dat, care ar putea eroda din puterea de cumpărare a salariilor.