MonitoringPoliticaComentarii

Referendumul imposibil

|versiune pentru tipar||
Igor Boţan / 31 martie 2016
ADEPT logo

Constituţia ţării spune că suveranitatea naţională aparţine poporului. Mai mult, Constituţia precizează că voinţa poporului constituie baza puterii de stat, în timp ce Codul Electoral dezvoltă aceste prevederi. Conform Codului Electoral, în scopul exercitării puterii poporului şi participării lui nemijlocite la conducerea statului se desfăşoară referendumuri. Dar de fapt, în regatul nostru al oglinzilor strâmbe cetăţenii nu pot în principiu iniţia un referendum. La 30 martie acest lucru a fost confirmat printr-o decizie a Comisiei Electorale Centrale (CEC), care a invalidat iniţiativa unui referendum popular de modificare a Constituţiei. E curios că, formal, decizia CEC e corectă. Problema e în oglindă strâmbă folosită de comisie.

Aşadar, Constituţia cere colectarea a cel puţin 200 mii de semnături pentru iniţierea unui referendum popular. Această cifră este de referinţă. Condiţiile suplimentare prevăzute de Constituţie şi legea electorală au menirea doar să specifice distribuirea uniformă a acestor semnături pe întreg teritoriul ţării. În 1999, Curtea Constituţională a confirmat aceste condiţii de distribuţie, definindu-le drept cumulative. Acesta este spiritul normei. La momentul adoptării Constituţiei în 1994 el coincidea cu buchea legii. Atunci cerinţele cumulative prevedeau că cele 200 mii de semnături urmau a fi colectate în cel puţin jumătate din unităţile administrative. Adică în cel puţin 22 de raioane şi municipii din cele 44, câte existau la acel moment.

Dar, un detaliu important care trebuie reţinut, în fiecare unitate administrativă trebuia să se colecteze cel puţin 5 mii de semnături. Deci dacă înmulţim numărul minim de unităţi administrative în care se prevedea colectarea semnăturilor la numărul minim de semnături propriu-zise, avem 22*5000=110 mii. Aşadar, norma de distribuţie teritorială pe raioane a semnăturilor — 110 mii, era de două ori mai mică decât cifra de referinţă — 200 mii. E şi clar de ce. Aşa este spiritul normei constituţionale. Nu puteai compara, de exemplu, raionul Basarabeasca, având 20 de mii de alegători cu Chişinăul având peste 600 mii de alegători.

Deci, pentru a iniţia un referendum puteai colecta 100 mii de semnături în raioane, iar cealaltă jumătate, adică alte 100 de mii, le putea colecta în Chişinău. Acest spirit al legii îl regăsim şi în alte reglementări. De exemplu, în cele pentru alegerile locale. Într-adevăr, norma generală cere candidaţilor independenţi la funcţia de primar să colecteze cel puţin 5% din semnăturile cetăţenilor din localităţi. Iar norma specială, aplicată municipiului Chişinău, este de trei ori mai mică — de 10 mii de semnături. Acesta este un principiu general, aşa lucrează spiritul legii.

După aceste clarificări, să revenim la decizia recentă a Comisiei Electorale Centrale care a invalidat o iniţiativă susţinută de peste 400 mii de cetăţeni, adică de două ori mai mult decât era necesar. Vorba e că în 2000 Parlamentul a realizat nu doar reforma constituţională de trecere la alegerea indirectă a Preşedintelui, dar a consfinţit şi noua organizare teritorial-administrativă a ţării. În 1998 s-a trecut de la 44 de raioane şi municipii la 11 judeţe. Dacă numărul de unităţi administrative s-a redus de patru ori, s-ar părea că e logic să fie mărit de 4 ori şi numărul semnăturilor pentru iniţierea referendumului. Parlamentul a procedat corespunzător şi a schimbat în Constituţie numărul minim de semnături într-o unitate administrativă de la 5 mii la 20 mii. Asta de dragul spiritului legii.

Vorbind despre violarea spiritului legii, în 2002 guvernarea comunistă a anulat reforma administrativă şi 11 judeţe au fost transformate în 35 de raioane. În acelaşi timp, numărul minim de semnături pentru iniţierea referendumului, stabilit de Constituţie, a rămas acelaşi — 20 de mii. Deci, cel puţin jumătate din 35 e 18. Înmulţit la cel puţin 20 de mii obţinem 360 de mii de semnături necesare. Iată de unde s-a luat această cifră, care domină peste cifra de referinţă de 200 de mii. Problema e că practica internaţională prevede că iniţierea referendumurilor populare se face prin colectarea semnăturilor a aproximativ 5–10% din numărul total de alegători. Distribuirea teritorială a acestor semnături trebuie să respecte aceleaşi proporţii. În cazul Republicii Moldova, distorsiunea a devenit nepermis de mare.

În 1/3 din raioane la alegeri participă un număr de alegători egal sau sub cifra de 20 de mii. Evident, cetăţenii acestor raioane sunt discriminaţi, fiindcă în principiu nu are rost să colectezi semnături acolo. Într-o altă treime de raioane trebuie colectate mai mult de 70% de semnături a celor care participă la alegeri. Deci, în 2/3 de raioane trebuie colectate semnăturile a 70–100% din cetăţenii care participă la alegeri. Ţinând cont că aproximativ 1/3 din cetăţenii activi sunt plecaţi la munci peste hotare, putem lesne deduce că iniţierea referendumului popular este în principiu imposibilă.

În această situaţie este important să vedem cum pot cetăţenii dobândi dreptul constituţional de a participa direct la treburile publice. Putem intui că grupul de iniţiativă va ataca în judecată decizia Comisiei Electorale Centrale. Ştim că un grup de deputaţi deja s-a adresat cu o sesizare la Curtea Constituţională în acest scop. Momentan, putem presupune existenţa a două soluţii — să fie declarată neconstituţională legea anulării judeţelor şi revenirea la raioane, aşa cum a fost anulată şi reforma constituţională din 2000. Sau Curtea ar putea impune colectarea a 20 mii de semnături în trei raioane megieşe, pentru a restabili exact norma de dinaintea anulării reformei administrative în 2002. Indiferent de soluţia identificată, aceasta trebuie să prevaleze asupra intereselor guvernanţilor şi să vină în interesul cetăţenilor, în special a celor care au demonstrat că le pasă.

Integrarea europeană — ultimul refugiu al ticăloşilor? Contextul preelectoral