Monitoring→Economie→Comentarii

---

Am participat zile trecute la o Conferinţă Internaţională organizată de Centrul Analitic Independent Expert-Grup în parteneriat cu Ministerul Economiei şi Comerţului, conferinţă la care s-a pus în discuţie Planul Naţional de Dezvoltare. Cred că evenimentului i se poate atribui o dublă semnificaţie din simplul motiv că au fost prezenţi şi reprezentanţi ai unor state din Europa Centrală dornici să-şi împărtăşească bogata experienţă în elaborarea şi implementarea unor planuri sau strategii similare în ţările lor de baştină.

Am avut privilegiul să aud tot felul de declaraţii şi comentarii făcute atît autorităţi, cît şi de reprezentanţi ai sectorului asociativ. Două însă mi-au reţinut atenţia. Este vorba în primul rînd despre consensul politic, vorbindu-se despre caracterul controversat al politicilor publice (atunci cînd se spune una, dar se face alta) — despre competitivitatea politicilor publice în general. Şi doi, despre voinţa şi răbdarea clasei politice de la noi de a duce lucrurile la un bun sfîrşit şi explicarea rezultatelor unei politici publice (de fapt s-a vorbit mai mult despre contrariul acestor două, iar în particular despre SCERS, document care s-a elaborat, s-a discutat, dar care pînă la urmă nu a fost implementat, existînd temeri ca şi PND să nu aibă o soartă similară).

În tot cazul, aceşti termeni, ce denotă stăpînire, bună-cuviinţă şi mai cel mai important clarviziune, îmi vin frecvent în minte atunci cînd se judecă mersul treburilor politice, şi nu numai, de la noi. Deseori mari oficiali guvernamentali fac declaraţii curioase (declaraţii făcute şi la acest eveniment); este vorba despre nişte afirmaţii ce sînt în contradicţie cu consensul politic sau competitivitatea de politici. De pildă, judecata potrivit căreia aprecierea leului ar fi benefică întrucît ar favoriza unele politici promovate de guvern, cum ar fi cea antiinflaţionistă.

Totuşi, în această conjunctură atît Guvernul, cît şi BNM ar trebui să fie mai atenţi atunci cînd s-ar susţine într-un fel sau altul aprecierea leului, chiar dacă aceasta ajută într-un fel sau altul la stoparea inflaţiei. Majorarea recentă de către banca centrală a ratei dobînzii de bază^[1] (de la 13,5 la 16%) şi a ratei rezervelor minime obligatorii^[2] (de la 10 la 15%) nu este decît o constatare în plus a faptului că principalii bancheri sînt într-adevăr îngrijoraţi de evoluţia inflaţiei, dat fiind faptul că în cele opt luni aceasta a atins nivelul de 13,5% comparativ cu decembrie 2006. Deci principalul actor al pieţei monetare încearcă toate căile posibile de a stăvili inflaţia. Nu este exclus ca în viitorul apropiat Guvernul îşi va modifica prognoza de inflaţie pentru 2007.

Tot legat de cursul de schimb am auzit declaraţii de genul că un leu tare este în avantajul statului atunci cînd acesta cumpără agenţi energetici (în particular, gaze naturale: cu toate că e puţin probabil ca preţul acestora să nu fie modificat) sau că o asemenea situaţie este prielnică pentru a putea fi achiziţionate mai ieftin acţiuni la firme străine. Însă declaraţii sau afirmaţii de felul acesta prea puţin ar putea fi explicate de o logică economică, mai ales dacă avem în vedere situaţia generală a economiei, dinamica sectorială a acesteia, deficitele externe în creştere (comercial şi de cont curent).

Apropos, o să încerc în continuare să vin cu mai multe explicaţii în ceea ce priveşte deficitul comercial şi competitivitatea externă. Destul de frecvent în ultimul timp aud tot mai multe voci “strigătoare la cer” legate de imensitatea deficitului comercial şi de gravitatea deficitului de cont curent, pe de o parte. Însă, pe de altă parte, trebuie să menţionez că contul curent şi alte componente ale balanţei de plăţi, cum este balanţa comercială, sînt structurale şi atît timp cît acestea sînt completate (în mare parte din remitenţele valutare şi mai puţin prin investiţii străine directe) nu văd o problemă în acest sens. Poate fi o situaţie absolut firească o dată ce în ţară există un excedent de valută şi trebuie redirecţionat de unde a venit asta o demonstrează şi valoarea înaltă a importurilor.

Mai mult ca atît, ar trebui să se uite şi la structura importurilor. Or, în situaţia cînd 25% din importuri sînt pe seama produselor minerale (inclusiv a gazelor naturale) pentru care preţurile de import au fost majorate de 2 ori, atunci este şi normal ca deficitul comercial să urce vertiginos. În plus, sînt factori incontrolabili cum ar fi creşterea preţurilor pentru gazele naturale importate din Rusia, creştere care inevitabil duce la avansarea deficitelor externe.

Mai trebuie specificat încă un lucru: o parte însemnată a deficitului de cont curent (cca 40%) este mai mult pe seama sectorului privat, or sectorul privat se împrumută mai mult ca statul. Iar în acest sens există o explicaţie foarte elementară: sectorul privat este, probabil, mai raţional ca cel public (căci se supune regulilor de piaţă) şi pînă la urmă aceste deficite au explicaţii naturale. Asta o arată chiar şi statistica pentru 2007: importurile de echipamente tehnologice, de maşini şi aparate sînt tot mai pronunţate ca volum, respectiv agenţii economici investesc mai mult în retehnologizarea şi modernizarea întreprinderilor — asteptîndu-se la profituri mai mari in viitor.

Am recurs la o simplă analiză economică şi am constatat că pînă la urmă deficitul comercial nu este chiar cel mai relevant indicator care ar avea tangenţe directe cu competitivitatea externă a întreprinderilor, mai ales că sînt state care au deficite şi mai mari decît Moldova raportate la PIB (Estonia, Polonia etc). Bineînţeles, că ar exista nişte limite critice pînă unde deficitele externe ar provoca o potenţială criză economică şi ar agrava şi mai mult competitivitatea externă a ţării.

La conferinţa pe care am menţionat-o la începutul acestui articol s-a vorbit mult despre competitivitatea externă. Totuşi, în ciuda declaraţiilor de susţinere a exporturilor şi industriilor de producere a unor mărfuri ce ar înlocui importurile, acestea continuă să crească într-un ritm mai înalt decît livrările de mărfuri moldoveneşti pe pieţele externe. Oficialii MEC-ului declarau recent că sectorul productiv local “nu poate ţine pasul cu cerea internă”, respectiv şi importurile sînt masive. Şi mi-am pus simpla întrebare: poate acesta nici nu trebuie să facă faţă cererii interne?

S-ar putea ca avantajul comparativ al Moldovei să fie în bunuri pe care aceasta nici nu le prea consumă? De ce să nu importăm roşii din Turcia sau sucuri din Ucraina, dacă acestea sînt mai ieftine decît cele produse local? De ce să încercăm să reînviem unele industrii care pot fi extrem de costisitoare şi cu eficienţă joasă, în loc să lăsăm piaţa singură sa aleagă în ce ramuri Moldova urmează să se specializeze? Ar trebui să lăsăm ca piaţa singură să-şi direcţioneze priorităţile, şi cred că piaţa asigură o alocare a resurselor mai eficientă decît planificarea. Să privim doar spre sectorul serviciilor care are o pondere deja de cca 60% din PIB cred că aici trebuie să se canalizeze potenţialele priorităţi.

În cele din urmă, vreau să aduc în atenţie un moment căruia i se acordă mare importanţă în ultimul timp, se face mare vîlvă şi se trîmbiţează cu emfază: este vorba despre finanţările externe. Este foarte bine, chiar excelent că Moldova şi-a restabilit relaţiile cu principalele organisme financiare, este foarte bine atunci cînd se spune că Guvernul primeşte bani de la FMI, BM sau că va primi finanţare din partea Corporaţiei Provocările Mileniului. Totuşi, cred că trebuie să se ţină cont şi de faptul că finanţările externe nu pot vindeca o economie care încă şchiopătă sau cînd acestea nu sînt administrate raţional. Deoarece poţi să aloci mijloace financiare enorme fără a avea vreun randament sau eficienţă dacă sistemul economic este bolnav, fie asta din punct de vedere structural, sectorial etc.

Tot la acea conferinţă se vorbise despre competitivitatea politicilor publice. Ceea ce se cere pentru moment de la autorităţi, priveşte existenţa unei viziuni strategice în măsură să favorizeze gestionarea eficientă a finanţărilor externe. Punerea în aplicare a unei asemenea viziuni presupune însă şi o “stăpînire intelectuală” a politicii publice. Desigur că o asemenea abordare a politicii publice sau a politicilor publice necesită şi o pregătire economică modernă din partea funcţionarilor publici şi a politicienilor, iar venirea unei generaţii noi în elaborarea, formularea şi promovarea dacă vreţi de politici publice ar fi doar salutară.

Avem nevoie de oameni bine instruiţi, cu experienţă managerială în afara sectorului public, de oameni care pot discuta uşor şi de la egal la egal cu Estul şi Vestul (nu mă refer doar la cunoaşterea limbilor, ci şi la faptul cum gîndesc cei din este şi vest, la aspectul de mentalitate), de persoane care vor avea voinţă să se abţină de la politici populiste, vor da dovadă de consens, răbdare şi competitivitate în elaborarea şi promovarea politicilor publice.

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Creat de NeoNet