Monitoring→Politica→Comentarii

---

Revoluţie vs. evoluţie

1. Premise pentru “revoluţia oranj”?

În pofida unor declaraţii şi aşteptări, alegerile parlamentare desfăşurate la 6 martie în Republica Moldova (RM) nu au devenit catalizatorul unei “revoluţiei oranj” menite să elimine “pata roşie din oceanul portocaliu”. De la bun început, iniţiativa “schimbării” sau “revoluţiei oranj”, lansată de Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD), a pornit de la premisa schimbărilor pe care le-au cunoscut Ucraina şi România în decembrie 2004.

A existat un şir de factori care i-a făcut pe mai mulţi observatori naţionali şi internaţionali să presupună că PPCD va da prioritate variantei ucrainene:

1. pentru a-şi crea avantaje guvernarea a comis un şir de abuzuri în perioada preelectorală, în timpul campaniei electorale şi chiar atunci cînd a fixat data alegerilor, provocînd reacţii de răspuns din partea opoziţiei;
2. opoziţia, în special PPCD, a reacţionat la abuzurile comise de partidul de guvernămînt, adoptînd un comportament (simbolica electorală şi mesaje) sugestiv care invoca, mai degrabă, o “schimbare” în stil ucrainean (culoarea oranj şi principalul poster electoral cu imaginea liderului PPCD, Iurie Roşca, şi a liderului revoluţiei ucrainene, Victor Iuşcenko) etc.;
3. PPCD a obţinut cu o lună şi jumătate înainte de ziua alegerilor autorizaţia primăriei Chişinău de a organiza timp de două săptămîni întîlniri în regim non-stop cu alegătorii imediat după votarea din 6 martie, lucru care a fost interpretat drept intenţie de a urma scenariul ucrainean, deşi liderii PPCD au specificat că vor transforma mitingul cu alegătorii în manifestaţie de protest doar în cazul măsluirii rezultatelor alegerilor de către autorităţi;
4. cîteva formaţiuni politice angajate în campania electorală, printre care Blocul “Moldova Democrată” (BMD) şi Partidul Social-Democrat (PSD) au declarat sau au lăsat să se înţeleagă că ar susţine eventualele manifestări postelectorale declanşate de PPCD pentru a protesta împotriva modului în care s-au desfăşurat alegerile.

2. De ce nu a avut loc “revoluţia oranj”?

Deşi au existat anumite premise, “revoluţia oranj” nu a avut loc. Presa şi observatorii locali au invocat un şir de explicaţii în acest sens:

1. RM are un specific, care o deosebeşte de Ucraina şi România, aici abuzurile şi derapajele antidemocratice producîndu-se pe fundalul unui rating foarte înalt al partidului de guvernămînt. Acest lucru se explică prin faptul că după un şir de crize politice, economice şi financiare provocate, inclusiv, din exterior, revenirea PC la guvernare în 2001 s-a produs pe fundalul unei conjuncturi politice şi economice, deopotrivă interne şi externe, relativ favorabile. PC, cu preţul renunţării la propriile principii ideologice, a reuşit să folosească această conjunctură pentru menţinerea şi chiar îmbunătăţirea, într-o anumită măsură, a situaţiei social-economice. Pe de altă parte, opoziţia nu a reuşit să convingă majoritatea cetăţenilor că o guvernare comunistă este conjugată cu esenţiale “oportunităţi pierdute”. Tentativele, în acest sens, nici nu prea aveau sorţi de izbîndă, dat fiind faptul că majoritatea absolută a populaţiei RM, preponderent rurală, nu are o altă experienţă social-politică relativ satisfăcătoare decît pe cea comunistă. În plus, partidul de guvernămînt a avut grijă să construiască “verticala puterii de stat” şi să ia sub control principalele mijloace electronice de informare cu acoperirea cvasitotală a teritoriului RM. În aceste circumstanţe ar fi fost imposibilă susţinerea largă şi de lungă durată de către cetăţeni a demonstraţiilor de protest ale opoziţiei;
2. iniţiativele Preşedintelui Vladimir Voronin în domeniul politicii externe, lansate în plină campanie electorală, au făcut ca opoziţia, în special PPCD, să recunoască că acestea sînt îndreptate spre realizarea “interesului naţional”. Vizita la Chişinău a Preşedintelui României, Traian Băsescu, cu o lună şi jumătate înainte de alegeri, la iniţiativa Preşedintelui Voronin, a indus speranţe că relaţiile moldo-române pot fi îmbunătăţite. Vizitele cu o săptămînă înaintea alegerilor a Preşedintelui Voronin la Kiev pentru o întîlnire cu Preşedintele Victor Iuşcenko şi a Preşedintelui georgian, Mihail Saakaşvili, cu o zi mai tîrziu la Chişinău, au fost interpretate ca o replică dată implicării abuzive a Dumei de Stat a Federaţiei Ruse în alegerile din RM şi a ameninţărilor acesteia de a introduce sancţiuni economice împotriva RM ca răspuns la blocada economică pe care aceasta din urmă ar fi instituit-o împotriva regimului separatist din Transnistria. Discuţiile purtate de Preşedintele Voronin cu omologii ucrainean şi georgian au vizat: combaterea separatismului, diversificarea surselor de agenţi energetici, revitalizarea GUUAM pentru soluţionarea cu eforturi comune a problemelor regionale, coordonarea eforturilor în vederea integrării europene şi convocarea summit-ului GUUAM la 22 aprilie 2005 la Chişinău. Toate acestea nu aveau cum să nu găsească un ecou pozitiv în aprecierile PPCD. În acest sens, liderul PC şi-a atras o parte din aura “revoluţionară” a liderilor “revoluţiilor rozelor şi oranj”;
3. observatorii internaţionali au calificat alegerile parlamentare din 6 martie 2005 drept desfăşurate “în general în conformitate cu majoritatea angajamentelor OSCE, cu standardele Consiliului Europei şi cu alte standarde internaţionale referitoare la alegeri. Cu toate acestea, nu au reuşit să îndeplinească unele angajamente şi standarde indispensabile pentru un proces electoral cu adevărat competitiv”. Astfel, motiv formal pentru declanşarea protestelor, aşa cum a fost în cazurile Georgiei şi Ucrainei nu prea existau;
4. cu aproximativ o săptămînă înainte de ziua alegerilor, PPCD, în calitate de “locomotivă” a eventualei “revoluţii oranj” a lăsat să se înţeleagă că ar putea renunţa la proteste dacă în ziua alegerilor nu vor fi fixate fraude masive. Această poziţie a PPCD a fost motivată prin faptul că anumite cercuri din Federaţia Rusă şi Transnistria, care s-au implicat brutal în campania electorală din RM, ar fi avut un plan de a utiliza “manifestările paşnice” cu scopul de a infiltra agenţi pentru a provoca autorităţile şi protestatarii la o “baie de sînge”, scopul fiind compromiterea atît a autorităţilor, cît şi a PPCD în favoarea unei “terţe forţe” proruse, dispuse să reia negocierile cu autorităţile transnistrene. În aceste condiţii, PPCD a declarat că nu doreşte ca simpatizanţii săi, participanţi la proteste, să devină “carne de tun”.

A fost evidentă aluzia PPCD la adresa BMD, care în opinia primului devenise favoritul anumitor cercuri politice ruseşti, menit să substituie PC în calitate de forţă politică prorusească. Drept dovadă în acest sens, PPCD a invocat suportul pe care BMD l-ar fi obţinut din partea gastarbaiterilor moldoveni care au constituit la Moscova, cu suportul autorităţilor ruse, asociaţia “Patria-Moldova”, precum şi îndemnul autorităţilor transnistrene, adresat cetăţenilor domiciliaţi în această regiune, de a vota BMD. În plus, liderul BMD, Serafim Urechean, a calificat vizitele lui Băsescu şi Saakaşvili la Chişinău şi a lui Voronin la Kiev ca fiind utilizate masiv în campania electorală de către comunişti, ceea ce este un amestec în treburile interne ale ţării. De asemenea, liderul BMD s-a arătat “dezamăgit de verdictul observatorilor străini care au declarat ca alegerile au decurs în general conform majorităţii standardelor europene democratice” şi a afirmat că “Occidentul a susţinut Partidul Comuniştilor, deoarece îi plac atacurile acestuia la adresa Rusiei”. Aceste declaraţii ale liderului BMD se corelează foarte bine cu declaraţiile ministerului Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse care a acuzat observatorii internaţionali de “aplicarea standardelor duble” în cazul estimării alegerilor din RM.

3. Există un substituent pentru “revoluţia oranj”?

Mai sus a fost pus în evidenţă un şir de factori care au justificat renunţarea la “revoluţia oranj”. Pe de altă parte, puţini erau cei care credeau că în RM este posibilă “schimbarea” prin obţinerea victoriei în alegeri de către opoziţie, aşa cum s-a întîmplat în România. Drept dovadă în acest sens, servesc chiar declaraţiile liderului PPCD, Iurie Roşca, care cu aproximativ un an înainte de alegeri afirma că viitorul Parlament va fi unul de “tranziţie” şi că “scopul minimal” pentru opoziţie este să obţină cel puţin 41 de mandate pentru a putea bloca alegerea şefului statului, care urmează a fi ales cu 3/5 din voturile deputaţilor şi a declanşa astfel, în conformitate cu prevederile Constituţiei, alegeri parlamentare anticipate.

În rezultatul alegerilor s-a realizat varianta atingerii “scopului minimal” — PC a acumulat 56 de mandate faţă de 45 de mandate ale opoziţiei. Probabil, acesta a fost unul din principalele argumente care a motivat renunţarea la proteste. Nu încape îndoială că PPCD a tratat cu multă seriozitate anume această variantă. Vorba e că fracţiunea parlamentară a acestei formaţiuni a fost cea care a elaborat şi propus Parlamentului spre examinare proiectul de modificare a Legii privind procedura de alegere a Preşedintelui RM, prin care a obţinut ca şeful statului să fie votat doar de noua componenţă a Parlamentului. Dacă acest lucru nu ar fi fost făcut, atunci PC nu ar fi avut nici un fel de probleme, vechea componenţă a Parlamentului, în care acesta avea 71 de mandate, putînd alege cu uşurinţă şeful statului. În condiţiile actuale, PC are destule mandate pentru a alege de unul singur organele de conducere ale Parlamentului, pentru a numi Guvernul, dar nu şi pentru a alege şefului statului.

Astfel, alegerile noi, pe care opoziţia din Georgia şi Ucraina le-a obţinut prin “revoluţii”, în RM pot fi obţinute pe cale constituţională, prin blocarea de către opoziţie a procedurii de alegere a şefului statului. Dar şi un astfel de scenariu poate fi evitat dacă PC va negocia cu opoziţia o variantă de compromis, pe care unii analişti au calificat-o deja drept “schimbarea” sau “evoluţia oranj” din RM. Oricum, această variantă este mai preferabilă decît cea care se desfăşoară în prezent în Kîrgîstan, mai cu seamă că PC a renunţat la propriile principii şi declară scopuri absolut compatibile cu cele ale opoziţiei.

Stabilitate vs. destabilizare

1. Care pot fi “evoluţiile”?

Într-o conferinţă de presă susţinută de Preşedintele Voronin imediat după alegerile din 6 martie acesta declarase că PC nu va forma coaliţii cu nici una din cele două formaţiuni de opoziţie. El s-a arătat încrezut că nu va prezenta o mare problemă atragerea de partea sa a cel puţin cinci voturi ale deputaţilor din opoziţie, făcînd aluzii mai mult decît transparente la faptul că lucruri similare s-au mai întîmplat în Parlamentul care şi-a încheiat mandatul. Şeful statului a apelat la “spiritul civic” al deputaţilor din opoziţie care vor trebui să participe la alegerea noului Preşedinte al RM.

În aparenţă, aceasta este cea mai simplă şi naturală abordare a problemei. Latura negativă este că liderii formaţiunilor de opoziţie au comentat atitudinea respectivă drept o dovadă că PC este dispus să recurgă la “şantaj” şi “corupţie politică” pentru a-şi realiza interesele. În consecinţă, atît PPCD, cît şi BMD au făcut declaraţii publice că fracţiunile lor nu vor participa la procedura de alegere a şefului statului, provocînd astfel alegeri parlamentare anticipate.

Aceste luări de poziţie arată foarte clar că evoluţiile de după alegerile parlamentare se pot realiza în trei variante: blocarea procedurii de alegere a şefului statului şi provocarea alegerilor parlamentare anticipate; “cumpărarea voturilor” de la opoziţie de către PC pentru a-şi asigura suportul la alegerea Preşedintelui ţării şi negocierile dintre partidul de guvernămînt şi cele două componente ale opoziţiei parlamentare.

2. Blocarea procedurii de alegere a şefului statului este, probabil, cea mai proastă variantă. Ea se poate realiza în cazul în care PC renunţă la negocieri cu cele două componente ale opoziţiei, care la rîndul lor rămîn consolidate şi renunţă să participe la alegerea şefului statului sau dacă participă nu votează pentru candidatul PC. Fracţiunea PC dispune de 56 de mandate, pentru alegerea şefului statului fiind necesare 61.

În conformitate cu articolul 78 din Constituţie, alegerea Preşedintelui RM are loc în două tururi în care un candidat trebuie să obţină cel puţin 3/5 din voturile deputaţilor aleşi. Dacă deputaţii nu reuşesc să facă acest lucru se recurge la alegeri repetate în aceleaşi condiţii. Dacă nici după alegerile repetate şeful statului nu este ales, atunci Preşedintele în exerciţiu dizolvă Parlamentul şi anunţă alegeri parlamentare anticipate.

Provocarea alegerilor parlamentare anticipate s-ar putea solda, cel mai probabil, cu o destabilizare de proporţii a situaţiei politice şi economice a RM. Există cîţiva factori care pot transforma alegerile parlamentare anticipate într-o aventură cu perspective dezolante:

• Pentru opoziţie efectele negative ar putea fi după cum urmează:
  1. convingerile şi simpatiile politice ale alegătorilor moldoveni se caracterizează printr-un grad înalt de inerţie, de aceea nu se poate conta pe schimbări semnificative decît în situaţii de criză social-economică acută;
  2. majoritatea cetăţenilor RM nu va agrea ideea alegerilor parlamentare anticipate pe motiv că acest eveniment ar fi interpretat drept un lux nepermis în “cel mai sărac stat din Europa”;
  3. opoziţiei îi va fi dificil să explice cetăţenilor de ce a blocat procedura alegerii şefului statului, provocînd alegeri parlamentare anticipate, în condiţiile în care observatorii internaţionali au calificat alegerile parlamentare din 6 martie drept conforme în linii mari cu standardele internaţionale. În consecinţă, acest lucru s-ar putea reflecta negativ asupra prezenţei cetăţenilor la urnele de vot, fără a se cunoaşte cine ar putea beneficia mai mult în urma eventualei participări mai reduse a electoratului;
  4. opoziţia nu poate conta să obţină de pe urma provocării alegerilor anticipate efecte similare celor ale “revoluţiei rozelor” georgiene şi ale “revoluţiei oranj” ucrainene. În Georgia şi Ucraina alegerile repetate au fost obţinute în urma contestării în stradă a rezultatele alegerilor măsluite. Anume asumarea riscului de a contesta prin revoltă abuzurile autorităţilor în organizarea alegerilor, fixate în rapoartele misiunilor internaţionale de monitorizare a alegerilor, a consolidat electoratul liderilor protestatari care au obţinut şi simpatiile cetăţenilor care au votat pentru alte formaţiuni şi lideri cu mai puţină pondere, precum şi simpatiile celor indecişi;
  5. nu încape îndoială că maşinăria propagandistică a guvernanţilor va fi repusă în funcţie pentru a exploata la turaţii maxime “iresponsabilitatea” opoziţiei şi lipsa de “conştiinţă civică” a deputaţilor acesteia. Această maşina propagandistică va avea grijă să le explice cetăţenilor că alegerile anticipate au fost provocate în pofida faptului că observatorii internaţionali, deşi cu mari rezerve, au considerat alegerile din RM în conformitate cu standardele internaţionale. În plus, alegerile anticipate au fost obţinute ca urmare a “jocurilor de cabinet”, în condiţii de confort;
  6. este puţin probabil ca reacţiile comunităţii internaţionale să fie favorabile unui scrutin parlamentar anticipat. Evident, cu excepţia Rusiei, care prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe a lăsat să se înţeleagă că alegerile din RM au fost defectuoase, ceea ce poate însemna că într-un eventual scrutin anticipat s-ar putea implica mult mai pregnant pentru a influenţa obţinerea unui rezultat favorabil pentru realizarea intereselor acesteia.
  Este adevărat că riscurile pentru formaţiunile de opoziţie sînt diferite:
  PPCD, în principiu, nu ar trebui să se teamă de posibilele alegeri parlamentare anticipate. Formaţiunea respectivă are un electoral stabil şi conştient, care într-un eventual scrutin parlamentar anticipat i-ar asigura aproximativ acelaşi procentaj. În recentele alegeri parlamentare s-a confirmat tendinţa de creştere lentă dar stabilă a ratingului formaţiunii, şi acesta în pofida unor atacurile foarte dure, care într-o campanie cît de cît onestă ar fi considerate nepermise. Mai mult, PPCD a demonstrat că nu aşa-zişii “căluţi de tracţiune” determină soarta electorală a formaţiunii, argument invocat de unii observatori cu referire la suportul pe care formaţiunea l-a obţinut datorită lui Ilie Ilaşcu în alegerile din 1994, lui Mircea Snegur în 1998 şi lui Nicolae Alexei în 2001, ci dimpotrivă îşi creează singur noi oportunităţi. Anume insistenţa PPCD a creat situaţia în care şeful statului nu a putut fi ales de vechea componenţă a Parlamentului. În acelaşi timp, factorii menţionaţi mai sus arată că nu există motive de optimism exagerat în ceea ce priveşte şansele electorale ale PPCD într-un eventual scrutin parlamentar anticipat. Mai degrabă, scorul acestuia ar varia în jurul celui obţinut recent, însă consumul de energie şi resurse financiare ar fi semnificative.
  BMD nu poate avea o perspectivă clară de îmbunătăţire a scorului electoral în eventualitatea unor alegeri parlamentare anticipate. În primul rînd, cele trei formaţiuni constituente ale BMD (Alianţa “Moldova Noastră”, Partidul Democrat şi Partidul Social-Liberal) au viziuni diferite în ceea ce priveşte un şir de probleme strategice, precum şi în privinţa necesităţii provocării alegerilor anticipate. În al doilea rînd, presa neafiliată BMD abundă de zvonuri precum că pentru menţinerea coeziunii postelectorale a deputaţilor BMD (unii dintre care ar putea să se lase “cumpăraţi” sau “corupţi” de PC) şi acceptului acestora de a nu participa la procedura de alegere a şefului statului s-ar fi recurs la ameninţări. Replica pe care au dat-o liderii PPCD colegilor lor de opoziţie din BMD a fost — de ce au introdus pe listele de candidaţi ale BMD persoane pasibile să cedeze în faţa şantajului şi a actelor de corupţie? Acest lucru poate avea cele mai grave consecinţe pentru coeziunea formaţiunii. În al treilea rînd, BMD a declarat că este deschis pentru aderarea altor formaţiuni care nu au trecut pragul electoral la 6 martie, ceea ce poate provoca suspiciuni printre deputaţii aleşi deja pe listele formaţiunii. Într-adevăr, nu este exclus ca unii deputaţi proaspăt aleşi pe listele BMD să poată, mai degrabă “să intre de două ori în acelaşi rîu” decît pe lista de candidaţi ai BMD. În al patrulea rînd, în eventualele alegeri parlamentare anticipate BMD ar deveni principala ţintă a atacurilor PPCD şi PC, fiind acuzat că este favoritul “cercurilor revanşarde” de la Moscova şi a separatiştilor transnistreni. În astfel de condiţii, ar fi greu de aşteptat un scor electoral mai bun decît cel de la recentele alegeri din 6 martie.

• Efectele negative ale alegerilor parlamentare anticipate se vor răsfrînge mai ales asupra PC:
  1. în eventualul duel propagandistic dintre opoziţie şi partidul de guvernămînt pe marginea declanşării alegerilor anticipate, prima ar putea, totuşi, oferi argumente plauzibile pentru justificarea provocării acestor alegeri. În primul rînd, recenta campanie electorală s-a desfăşurat cu grave încălcări generate tocmai din cauza instaurării aşa-zisei “verticale a puterii”, care a alimentat aplicarea “resurselor administrative”, a supus controlului mass-media publică, organele justiţiei etc. În al doilea rînd, PC s-a ales în urma recentelor alegeri parlamentare cu 15 mandate parlamentare mai puţin, acumulînd mai puţin de 30% din voturile cetăţenilor RM incluşi în listele electorale. De aceea, dorinţa PC de a obţine şi alegerea propriului candidat în funcţia de şef al statului, alături de dreptul de a alege organele de conducere ale Parlamentul şi de dreptul de a forma Guvernul, nu este tocmai justificată. Dimpotrivă, alegerea în funcţia de Preşedinte al RM a unui candidat din partea PC ar însemna conservarea “verticalei puterii” împotrivă căreia opoziţia a luptat ultimii patru ani. Mai mult, “verticala puterii” este în contradicţie vădită cu scopul strategic de integrarea în UE, enunţat chiar de PC şi, de aceea, trebuie demontată;
  2. implicarea abuzivă a factorului extern în alegerile din RM s-a developat complet atunci cînd în preajma votării din 6 martie, în doar două săptămîni, Duma de Stat a Federaţiei Ruse a adoptat trei decizii referitoare la RM(!) în care a ameninţat-o pe aceasta cu aplicarea unui şir întreg de sancţiuni de ordin economic şi politic. În aşteptarea eventualelor alegeri anticipate Duma de Stat este dispusă să menţină starea de tensiune în relaţiile cu RM, cerînd Guvernului Federaţiei Ruse să “prezinte propuneri concrete” privind realizarea ameninţărilor de a introduce sancţiuni economice împotriva RM. Presa rusească a calificat implicarea autorităţilor ruseşti în recentele alegerile din RM drept una nereuşită. De aceea, declanşarea alegerilor anticipate ar oferi autorităţilor ruse oportunitatea de a-şi lua revanşa;
  3. în aşteptarea eventualelor alegeri anticipate autorităţile separatiste transnistrene au început să recurgă la provocări extrem de periculoase, precum recenta pătrundere a militarilor transnistreni în localitatea Vasilievca şi devastarea staţiei de telecomunicaţii din această localitate. Oricare ar fi sursele provocărilor şi destabilizării, responsabilitatea pentru situaţiile de criză îi va reveni PC în calitate sa de partid de guvernămînt;
  4. chiar şi în eventualitatea obţinerii mai multor voturi de către PC, acesta riscă să piardă mai multe mandate dat fiind faptul că numărul voturilor pierdute de formaţiunile care nu pot trece pragul electoral se va micşora dramatic. În primul rînd, majoritatea concurenţilor care nu au trecut pragul electoral nu vor mai participa la alegeri, nu are rost. În al doilea rînd, cu o foarte mare probabilitate, cele trei formaţiuni de orientare prorusească, protransnistreană, antioccidentală şi anti-PC (două “Patria-Rodina” şi “Ravnopravie”) se vor uni pentru a participa la scrutinul parlamentar cu o singură listă de candidaţi. Recentele alegeri au demonstrat că acestea împreună pot lua pînă la 10% din voturile alegătorilor, ceea ce poate determina liderii acestor formaţiuni să uite de disensiunile care-i dezbină. În plus, în eventualitatea unirii celor trei formaţiuni, acestea au mai multe şanse să atragă simpatiile a unei părţi din electoratul PC, decît invers;
  5. după alegerile anticipate PC ar avea, cel mai probabil, de convins trei, şi nu două formaţiuni să participe la alegerile prezidenţiale, situaţia complicîndu-se dat fiind faptul că toate trei vor fi în relaţii foarte proaste cu PC, cu una dintre acestea relaţiile fiind chiar extrem de antagoniste. Acest lucru ar putea avea consecinţe neprevăzute pentru însăşi unitatea PC;
  6. din cele menţionate mai sus se poate desprinde că alegerile parlamentare anticipate comportă cele mai mari riscuri anume pentru PC. Formaţiunile de opoziţie pot pierde cîteva mandate, oricum ele vor rămîne în opoziţie. În schimb, PC se poate face responsabil pentru destabilizarea situaţii politice şi pierde oportunitatea de a se menţine la guvernare. Deci, PC ar trebui să se teamă cel mai mult de alegerile anticipate, iar opoziţia ar trebui să profite de această situaţie pentru a obţine democratizarea societăţii prin demontarea “verticalei puterii de stat” şi asigurarea unor condiţii adecvate pentru activitatea de opoziţie.

3. “Cumpărarea voturilor” de către PC pare a fi cea mai probabilă soluţie, putîndu-se realiza în condiţiile în care PC ar “convinge”, apelînd la “conştiinţa civică”, o parte din deputaţii din fracţiunile de opoziţie să susţină candidatul acestuia, indiferent dacă liderii fracţiunilor de opoziţie decid să nu participe la procedura de votare a şefului statului sau dacă decid să voteze pentru o candidatură de alternativă.

PPCD nu dispune de numărul minim de 15 deputaţi pentru a-şi înainta propria candidatură, de aceea ar putea proceda la fel ca şi la alegerile de acum patru ani, abţinîndu-se de la participarea la votare. Este dificil să se afirme în ce condiţii PPCD ar putea participa la alegerea şefului statului în condiţiile lipsei unei candidaturi consensuale, o dată ce a menţinut şi continuă să menţină o retorică anticomunistă.

Pe de altă parte, renunţînd la declaraţiile anterioare, BMD a declarat că ar putea participa la alegerile prezidenţiale în condiţiile înaintării unui candidat necomunist sau a unui candidat propriu. Astfel, este importantă decizia principială de a participa la votarea secretă, care deschide, în principiu, posibilitatea unor deputaţi BMD de a vota altfel decît declară liderii acestuia, care au anunţat “asumarea de către deputaţii BMD a obligaţiunii morale de a nu vota un candidat comunist”.

Deci, efortul de “cumpărare” de către PC a cel puţin cinci voturi de la opoziţie pare să aibă sens. Însă soluţia respectivă ar putea avea consecinţe extrem de riscante, mai ales în eventualitatea apariţiei ulterioare a unor situaţii de criză:

1. PC se află într-un proces de “modernizare” care a fost impus “de sus” de către liderul formaţiunii, Vladimir Voronin. PC a ezitat să se “modernizeze” la congresul din decembrie 2005, pentru a evita o eventuală scindare înaintea începerii campaniei electorale. Pe de altă parte, această tactică reuşită, la prima vedere, ar putea însemna că lista de candidaţi ai PC, la fel ca şi “calul troian” a adus pericolului eventualei scindări din afară în interiorul noii fracţiuni a PC. Astfel, “monolitul” de altă dată a fracţiunii PC ar putea cunoaşte fisuri periculoase care se pot manifesta, inclusiv, în cabina de vot în timpul alegrii secrete a şefului statului. “Pescuind voturi în relaţiile tulbure ale opoziţiei” PC se poate, în principiu, trezi în situaţia că o parte din proprii deputaţi îl va da de sminteală. De fapt, un şir de analişti este de părerea că liderul PC a inclus în lista de candidaţi doar persoane cere-i sînt devotate sau care pot fi controlate. Totuşi, un astfel de scenariu nu poate fi exclus dat fiind faptul că PC de mult nu mai este o organizaţie politică bazată pe o ideologie care modelează reperele clare ale politicii interne şi externe. Singurul atu al PC, care ţine cohorta de partinici împreună, este figura carismatică a liderului acestuia, care se bucură de cea mai mare încredere şi susţinere a cetăţenilor RM, şi care a demonstrat că poate asigura victoria în alegeri. Însă tocmai liderul PC a devenit obiectul atacurilor anumitor cercuri politice şi mass-media din Federaţia Rusă. Intensitatea, periodicitatea şi coerenţa acestor atacuri au menirea să convingă o parte a opiniei publice moldoveneşti, mai cu seamă aşa-zişii cetăţeni rusolingvi, că Vladimir Voronin ar promova o politică “antirusească”;
2. “cumpărarea voturilor” unor deputaţi din opoziţie ar submina dramatic posibilitatea de principiu a unei concilieri cu PC în vederea promovării “interesului naţional”, chiar dacă acesta ar duce la bun sfîrşit anunţata-i “modernizare”, renunţînd şi la propria denumire. Se va confirma proverbul că “lupul păru-şi schimbă, iar năravul ba”. PC s-ar lipsi de credibilitatea care ar putea să-i fie de un mare folos atunci cînd ar putea invoca necesitatea unirii forţelor pentru atingerea “interesului naţional”, mai ales în eventualitatea continuării exercitării presiunilor externe din partea Federaţiei Ruse. Aripa reformistă a PC ar trebui să se gîndească la necesitatea “asigurării spatelor” în eventualitatea scindării PC sub presiunea cercurilor externe, care după cum a declarat deputatul Dumei de Stat al Federaţiei Ruse, directorul Institutului CSI, Constantin Zatulin “Rusia îi va face pe cei care n-o iubesc, cel puţin s-o stimeze”. Evident, politicienii ruşi înţeleg dragostea de Rusia, ca dragoste faţă de ceea ce iubesc ei, inclusiv, regimul Transnistrean. Preşedintele Voronin “nu iubeşte” regimul transnistrean, de aceea, el a fost calificat drept politician antirus şi este pasibil de fi obligat să “stimeze Rusia”, care va continua să ameninţe cu aplicarea “sancţiunilor economice”. Aceasta în pofida faptului că Voroni îl “iubeşte” pe Smirnov, mult mai mult decît, spre exemplu, Putin şi politicieni ruşi îi “iubesc” pe Iandarbiev şi Mashadov. Nu e vorba de aplicarea standardelor duble, este vorba doar despre “iubire” care, după cum se ştie, este iraţională;
3. drept tentative de scindare şi de izolare a componentelor BMD de liderul acestuia, Serafim Urechean, sînt interpretate recentele evenimente legate de arestarea la 11 martie, la cîteva zile după alegeri, a lui Valeriu Pasat, fost ministru al Apărării al RM, fost director al Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS) în actualul Cabinet de miniştri al lui Vasile Tarlev şi actual consilier al conducătorului gigantului rusesc RAO “EES Rossii”, Anatolii Ciubais, precum şi de arestarea unor persoane care ar fi mituit funcţionari ai primăriei municipiului Chişinău. Urechean este, de trei ani, în permanenţă acuzat că în calitatea lui de primar de Chişinău ar fi implicat în grave acte de corupţie şi abuzuri. În pofida multiplelor acuzaţii şi arestării unui şir de funcţionari de la primărie, justiţiei nu i-au fost transmise spre examinare dosarele cu probe care ar dovedi vinovăţia acestuia. Urechean şi-a articulat în campania electorală pretenţia de a-l substitui pe Vladimir Voronin la funcţia de şef al statului. Presa afiliată partidului de guvernămînt a scris despre Valeriu Pasat că ar fi fost unul dintre animatorii organizaţii gastarbaiterilor moldoveni “Patria-Moldova” din Rusia, organizaţie care s-a pronunţat în mod deschis în favoarea BMD. Mai mult, s-a presupus că Pasat ar fi fost veriga de contact între Urechean şi cercurile ruseşti care l-ar fi susţinut pe acesta. Este dificil a afirma ce este adevăr şi ce este bîrfă în această situaţie, însă nu trebuie trecut cu vederea faptul că, la 1 martie 2005, Preşedintele Voronin a oferit un interviu publicaţiei moscovite “Kommersant” nr. 35 în care afirma “avem informaţii potrivit cărora, anumite forţe din Rusia, pregătesc un atentat la adresa mea, dat fiind faptul că nu pot suferi o persoană care prin eforturile sale apropie soluţionarea problemei transnistrene”. Tocmai de aceea, suscită un interes deosebit arestarea fostului director al SIS şi pare simptomatică coincidenţa arestării lui Pasat cu evenimentele electorale din RM. Au trecut 8 ani după ce Pasat, în calitatea lui de ministru al Apărării al RM, a încheiat tranzacţia de vînzare a 21 de avioane MIG-29 din patrimoniul Armatei Naţionale către SUA. De atunci, subiectul respectiv a fost cercetat de două comisii parlamentare speciale, iar autorităţile moldoveneşti au declarat că nu au nici un fel de pretenţii faţă de SUA. Cazul respectiv este atît de încurcat, încît concluziile pot fi eronate. Cert este însă că acest caz a iritat şi mai mult anumite cercuri influente din Rusia şi că o soluţie de dezbinare a BMD şi de atragere a unui număr de voturi din partea PC este riscantă, fiind nevoie de o soluţie mult mai durabilă.

4. Compromisul — o variantă ideală?

O variantă ideală şi de aceea puţin probabilă este totuşi posibilă. În mod paradoxal, situaţia care s-a creat oferă o şansă extraordinară, atît opoziţiei, cît şi partidului de guvernămînt de a nu admite lunecarea într-un eventual impas cu consecinţe nefaste pentru RM. Mai mult, este posibil chiar de a găsi o soluţie care ar oferi oportunităţi pentru a soluţiona un şir de probleme de ordin strategic pentru RM, recurgînd la aşa-zisul “consens naţional”. Pentru aceasta eventuala soluţie de compromis ar trebui să aibă drept efecte consolidarea democraţiei şi avansarea în procesul de integrare europeană.

Există şi premise pentru o astfel de soluţie. Toate cele trei formaţiuni care vor fi reprezentate în forul legislativ au avut în platformele lor electorale, practic aceleaşi oferte: dezvoltarea economiei în baza principiilor de piaţă, îmbunătăţirea asistenţei sociale, crearea noilor locuri de muncă, mărirea salariilor, integrarea europeană. Animozităţile antagoniste dintre formaţiuni ar putea fi depăşite dacă liderii acestora ar accepta să judece despre adversarii politici în baza faptelor, şi nu în baza clişeelor stereotipice, utilizate în scopuri propagandistice de defăimare reciprocă. Evident, este absolut necesar să existe garanţii împotriva eventualelor derapaje antidemocratice.

Nu este vorba despre iluzii că formaţiunile de opoziţie şi PC ar putea forma un “guvern al unităţii naţionale”. PC a cîştigat destule mandate pentru a guverna de unul singur. Formaţiunile de opoziţie ar trebui doar să-şi articuleze foarte clar condiţiile pentru participarea la procedura de alegere a şefului statului. Aceste condiţii ar putea fi bazate doar pe valori şi argumente foarte clare, pe înţelesul partidului de guvernămînt, organismelor internaţionale şi simplilor cetăţeni ai RM. Acest lucru este necesar pentru ca formaţiunile de opoziţie care ţin la imaginea lor şi doresc să influenţeze şi în continuare viaţa politică din RM, păstrîndu-şi perspectiva accederii la guvernare în campaniile ulterioare, să poată argumenta convingător de ce au renunţat la poziţiile anunţate iniţial de a bloca procedura de alegere a şefului statului, acceptînd, în anumite condiţii, să renunţe la ideea provocării alegerilor parlamentare anticipate.

Este vorba despre:

1. insistarea asupra alegerii în funcţia de Preşedinte al RM a unei figuri care nu ar fi membru de partid sau care s-ar obliga să-şi sisteze o atare calitate imediat după alegerea în funcţie. Există cîteva argumente în acest sens. În primul rînd, Preşedintele RM, în conformitate cu prevederile Constituţiei reprezintă statul şi este garantul unităţii ţării. Spiritul normei constituţionale referitoare la faptul că şeful statului este ales cu votul majorităţii calificate de “3/5 din numărul deputaţilor aleşi” indică asupra “figurii de compromis a şefului statului”. Votarea în acest caz reprezintă o simplă procedură de afirmare a compromisului atins între fracţiunile parlamentare.
   În al doilea rînd, împuternicirile constituţionale ale şefului statului, precum şi cele oferite prin legi, sînt destul de vaste, presupunînd aplicarea lor în exclusivitate în “interesul naţional”. Astfel, şeful statului are atribuţii constituţionale excepţionale în domeniul politicii externe, apărării, numirii preşedinţilor şi vicepreşedinţilor instanţelor de judecată etc. Prin Legea securităţii statului Preşedintele ţării este şi preşedinte al Consiliului Suprem de Securitate care întruneşte toate organele de forţă din RM. Toate aceste instituţii sînt obligate prin lege să-şi exercite atribuţiile în baza principiului nonpartizanatului politic. Or, experienţa ultimilor 4 ani de preşedinţie a lui Vladimir Voronin a demonstrat pericolul derapajului antidemocratic, atunci cînd şeful statului este şi membru de partid: construirea verticalei puterii de stat pe osatura PC, implicarea în alegerile locale din 2003 în favoarea candidatului PC şi împotriva altor candidaţi etc.

2. formaţiunile de opoziţie ar trebui să negocieze compromisul legat de participarea la alegerile prezidenţiale prin acceptul partidului de guvernămînt de a susţine revizuirea unor acte normative în vederea asigurării independenţii justiţiei şi mass-media, administraţiei publice locale etc. De fapt, alegerea unui şef al statului nemembru de partid ar reprezenta o garanţie în acest sens, dat fiind faptul că şeful statului are dreptul de veto, precum şi dreptul de iniţiativă legislativă.

3. opoziţia ar trebui să încerce să convingă PC să accepte o adresare către Curtea Constituţională (CC) care să răspundă la întrebarea dacă şeful statului poate fi şi membru de partid. Acum patru ani PPCD a adresat o astfel de cerere CC, care a refuzat s-o examineze invocînd faptul că nu este de competenţa ei. Pe de altă parte, CC în calitatea sa de instituţie politico-juridică a demonstrat că acceptă spre examinare sesizările deputaţilor în dependenţă de conjunctura politică. Spre exemplu, CC a acceptat spre examinare trei sesizări referitoare la termenele de intrare în vigoare a legilor, hotărîrilor Guvernului, hotărîrilor Parlamentului, iar cînd a fost solicitată să se pronunţe asupra intrării în vigoare a scandaloasei hotărîri a Parlamentului privind fixarea datei alegerilor parlamentare s-a eschivat de a face acest lucru. Deci, este foarte important ca examinarea problemei de ordin politico-juridic referitoare la posibilitatea ca şeful statului să fie membru de partid să fie susţinută şi de PC. Atunci, s-ar putea ca CC să decidă să se pronunţe asupra acestei probleme, mai cu seamă că după modificarea Constituţiei RM în 2000, problema alegerii şefului statului generează în mod constant crize politice, dacă nici o formaţiune nu deţine majoritatea calificată de 3/5, lucru care se poate întîmpla foarte rar.
   O hotărîre a CC, în acest sens, ar reprezenta garanţia că şeful statului va fi un moderator al proceselor politice în care sînt angajate forţele politice cu interesele lor specifice. Atingerea unui consens în această problemă ar fi chezăşia stabilirii unei minime încrederi reciproce între forţele politice, care în situaţie de criză ar putea apela la necesitatea unirii eforturilor în scopul atingerii “interesului naţional”.

 

© 2001–2018 Asociaţia pentru Democraţie Participativă “ADEPT”
Tel./Fax: (373 22) 21-29-92, e-mail:
Reproducerea materialelor se permite doar cu menţionarea sursei

Creat de NeoNet